După studiile medii absolvite la Târgu Mureș în 1939 devine studentă la Institutul Teologic Protestant din Cluj. Își întrerupe studiile teologice și obține o diplomă de învățătoare. Concomitent, la îndemnul lui Gunda Béla, s-a înscris la Universitatea Bolyai, unde obține diploma de profesor în 1948 la specializarea maghiară–folclor. Este colaborator al revistei Utunk (1952–1953), apoi lucrează în redacția revistei Dolgozó Nő (1953–1958). Din 1958 devine cercetător al Institutului de Folclor în cadrul filialei clujene al Academiei Române. Obține titlul de doctor în științe în 1978 cu disertația A hiteles népmese esztétikája [Estetica basmului popular autentic].
Pe parcursul carierei s-a specializat pe cercetarea basmului popular, din 1990 devine colaborator al Societății de Folclor Kriza János, a fost membru de onoare a Societății Maghiare de Etnografie.
Prima ei lucrare a apărut în 1939 în cartea lui Makkai Endre și Nagy Ödön, intitulată Adatok a téli néphagyományok gyűjtéséhez [Contribuții la culegerea datinilor de iarnă]. A publicat în revistele Korunk, Művelődés, Dolgozó Nő, Revista de Etnografie şi Folclor, respectiv în revistele din Ungaria Tiszatáj, Valóság, Új Írás, Néprajzi Látóhatár. „Cariera sa științifică a avut o traiectorie model, de la descoperirea tradițiilor până la interpretarea lor în context cultural. Experiența din teren, legătura permanentă și vie cu cultura populară au avut darul de a o proteja de mediul tern al divagațiilor cvasiștiințifice.” – iată aprecierea cercetătorului de folclor dr. Keszeg Vilmos.
Timp de trei decenii a cules și a publicat texte, legende, basme de la aproximativ trei mii de subiecți. În anii 1970–80, împreună cu Péntek János a organizat și a condus cercul de sociologie rurală a revistei Korunk, un forum care a avut un rol însemnat în pregătirea schimbului de generații produs în domeniul științelor sociologice din România.
Potrivit lui Keszeg Vilmos opera ei poate fi disjunsă pe trei paliere majore.
Literatura pentru tineret va intra în vizorul lui Nagy Olga datorită impulsurilor sosite din partea celor patru copii, a publicat în acest registru numeroase cărți: Lányok a bentlakásban [Fetele din internat] – 1960, Szidi – 1962, Vadvizek [Ape sălbatice] – 1965, Madár kék mezőben [Pasărea pe fond albastru] – 1968, A szabadság hat napja [Cele șase zile ale libertății] – 1999. Pe lângă aceste romane filonul beletristic e completat de o suită de povești, apărute în volumele: A vidámság madara [Pasărea fericirii] – 1954, A vén pákász meséi [Poveștile bătrânului din mlaștină] – 1959, A kopasz király [Regele chel] – 1963, A vasfogú farkas [Lupul cu colț de fier] – 1987, Csodaszerszámok [Obiecte magice] – 1991, Az aranyhajú és az elátkozott madarak [Păr de Aur și păsările blestemate] – 1996.
Cariera de cercetător demarează cu culegeri de basme, apoi – la îndemnul fratelui ei, Nagy Ödön – a continuat cu inventarierea superstițiilor, a obiceiurilor populare legate de moarte și de înmormântare. Ampla sinteză a activității de etnograf va fi cuprinsă în cartea A táltos törvénye. Népmese és esztétikum [Legea calului năzdrăvan. Esteticul şi basmul popular], apărută în 1978. Cea de a doua etapă a carierei de specialist poate fi definită prin descoperirea folclorului viu. Descrierea autobiografiilor țărănești se regăsește în studiul introductiv cu care a prefațat volumul lui Győri Klára Kiszáradt az én örömem zöld fája [S-a uscat copacul verde al bucuriei mele].
Perioada finală a activității de etnograf poate fi numită și episodul interdisciplinarității. În ultimele decenii atenția ei s-a axat preponderent spre cercetarea modului de viață, și cea a mentalităților. În scrierile ei abordează chestiuni legate de credința în mediul rural, metafizica populară, aptitudini științifice în anturaj agrest, fenomenul îmburghezirii la sate, probleme vizând condiția femeii și cea a romilor. Sinteza acestei perioade apare în volumul A törvény szorításában. Paraszti értékrend és magatartásformák [Constrâns de lege. Sisteme de valori şi forme comportamentale ţărăneşti], 1989.
Lüdérc sógor. Erdélyi magyar népmesék [Cumătrul Strigoi. Basme populare ardeleneşti]. Ifjúsági, Bukarest, 1969.
Hősök, csalókák, ördögök. Esszé a népmeséről [Eroii, dracii și viclenii. Eseu despre basmul popular]. Kriterion, Bukarest, 1974.
Paraszt dekameron. Válogatás széki tréfákból és elbeszélésekből [Decameronul ţărănesc. Culegere de anecdote și povestiri din Sic]. Magvető, Budapest, 1977.
A táltos törvénye. Népmese és esztétikum [Legea calului năzdrăvan. Esteticul şi basmul popular]. Kriterion, Bukarest, 1978.
Újabb paraszt dekameron. A szerelemről és a házasságról [Noul decameron ţărănesc. Despre dragoste și căsnicie]. Magvető, Budapest, 1983.
Asszonyok könyve. Népi elbeszélések [Cartea femeilor. Povestiri populare]. Magvető, Budapest, 1988.
A törvény szorításában. Paraszti értékrend és magatartásformák [Constrâns de lege. Sisteme de valori şi forme comportamentale ţărăneşti]. Gondolat, Budapest, 1989.
Világgá futó szavak. Havadi beszélgetések [Cuvinte fugare. Convorbiri din Neaua]. Szépirodalmi, Budapest, 1990.
Táltos és Pegazus [Calul năzdrăvan şi Pegas]. Holnap, Budapest, 1993.
Poraiból újraéledő Főnix. Esszé [Phoenix reînviat din ţărână. Eseu]. Holnap, Budapest, 1998.
A mítoszok nem halnak meg. Esszé [Miturile nu mor. Eseu]. Holnap, Budapest, 1999.
5minut