După moartea prematură a mamei sale ajunge la Cluj, la mătuşa sa care-i va fi tutore. Îşi dă examenul de bacalaureat la Colegiul Unitarian, şi sub presiunea familiei se înscrie la Universitatea Tehnică din Budapesta, dar îşi întrerupe studiile după doar un semestru. În 1922 e admis la Institutul de Arte Plastice, în clasa lui Rudnay Gyula. Nu-şi va finaliza studiile nici aici, în 1926 pleacă în Italia, fiind convins că experienţa practică din domeniu poate fi acumulată doar în peninsulă. Se stabileşte la Roma.
Cariera sa de pictor începe tot în capitala italiană: desenul său despre unul din membrii casei regale, executat după o fotografie a generat reacţii pozitive în presă. La început s-a afirmat ca portretist, câteva lucrări de acest gen fiind expuse într-o galerie romană. Aceste pânze vor fi remarcate de bancherul Eduardo Paolillo, cel care-i va deveni mecena şi va sprijini expoziţia personală a artistului din 1934. În lucrările sale aparţinând acestei etape apar deja trăsăturile caracteristice care, într-o formă tot mai perfectă, îi vor determina întreaga creaţie: influenţe provenite din lucrările aparţinând stilului trecento şi quattrocento, din curentul novecento al perioadei interbelice, din realismul secolului al XIX-lea, din proza lui Szabó Dezső, respectiv cele decantate din muzica lui Bartók, Kodály şi Wagner.
Se întoarce la Budapesta în 1937, şi după patru ani zbuciumaţi se stabileşte la Cluj în 1941. Fratele său mai mic, Nagy Ernő şi soţia acestuia, Magda îl vor sprijini, oferindu-i casă şi implicându-se activ în susţinerea carierei.
În 1945 participă la prima expoziţie clujeană postbelică, lucrările sale sunt prezente regulat pe simezele locale sau naţionale. Participă cu câteva picturi la expoziţia de la Budapesta din 1947, intitulată Jelenkori romániai képzőművészet [Arta plastică contemporană din România].
În acelaşi an moare mătuşa sa, iar din moştenirea comună vor transforma împreună cu fratele său, Ernő mansarda casei într-un atelier.
Din cauza deselor schimbări survenite în viaţa politică, după 1948 operele lui Nagy Albert au fost stigmatizate ca fiind lucrări formaliste, picturile sale fiind scoase din selecţiile pentru expoziţii, iar cariera artistului a fost trasă pe linie moartă. În 1953 Fondul Plastic îi va asigura o pensie de invaliditate, Nagy urmând să-şi asigure existenţa prin confecţionarea de jucării.
Ultimul deceniu din viaţă s-a scurs sub egida unei activităţi artistice susţinute.
Este perioada în care i se recunosc, în sfârşit, meritele: în 1963 se vernisează o expoziţie personală la galeriile Orizont din Bucureşti, în 1964 pleacă în turneu în Uniunea Sovietică, apoi va construi un atelier nou împreună cu fratele său în locuinţa lor clujeană din strada Petőfi. În anul 1966 îi sunt prezentate 14 lucrări în China, Korea de Nord şi Mongolia, un an mai târziu ele pot fi admirate la Moscova şi Leningrad, fiind incluse în materialul unei expoziţii de stat.
Muzeul de Artă din Cluj îi oferă sălile în aprilie–mai 1968 pentru o expoziţie retrospectivă, care se va bucura de un ecou de presă favorabil şi de recunoaşterea publicului. Cele 67 de opere expuse sunt o selecţie care, pe lângă perioada italiană şi cea budapestană, oferă o imagine amplă asupra întregii cariere. Expoziţia devine itinerantă, astfel că ea va poposi la Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, iar în final, în primăvara lui 1969 la Oradea.
La cinci ani după moartea sa survenită în februarie 1970, Galeria Korunk organizează un vernisaj postumus, după care Muzeul de Artă din Cluj va fi gazda unei expoziţii centenare în 2002, iar în 2010 Galeria Quadro va oferi o expoziţie din desenele artistului, curatorul evenimentului fiind istoricul de artă Székely Sebestyén György. Pe lângă aceste ocazii lucrările sale apar la expoziţiile care îşi propun prezentarea artei epocii în care a trăit şi creat Nagy Albert.
RoMIL
https://artportal.hu/lexikon-muvesz/nagy-albert-186/ (*2018.07.01.)
Kántor Lajos: Fehér volt a világ. Nagy Albert élete és kora. Kolozsvár, 1997.
Foto: Qadro Archívum
3minut