Personalitate remarcabilă a istoriei ecleziastice ardelene din secolul 20.
S-a născut într-un oraș cu un însemnat „câmp de forțe” a religiei reformate. Tatăl său – Makkai Domokos – este profesor al Colegiului Bethlen, autorul mai multor studii de teologie și istorie ecleziastică. S-ar putea spune că tânărul Makkai – prin fundalul familial – era predestinat pentru cariera pe care o va parcurge. După studii începute la Aiud, își absolvă clasele gimnaziale la Sfântu Gheorghe în 1908. Pregătirea sa continuă la Cluj, unde pe lângă teologie urmează cursurile facultății de filologie de la Universitatea I. Ferenc József. Perioada studenției coincide cu procesul de reînnoire a bisericii reformate, un grup de tineri teologi extrem de talentați au activat în acești ani în oraș și în zona sa de influență.
În 1912 este profesor de religie la Cluj, în decembrie obține diploma de filolog. Tot în acest timp publică articole științifice și exegeze în revista Református Szemle editat de Eparhia Reformată din Ardeal. Între 1915–1917 este preot la Vaida Cămăraș (experiențele trăite aici vor constitui sursa de inspirație pentru romanul său Holttenger [Marea moartă], 1923 care prezintă universul Câmpiei Transilvaniei, unde populația maghiară era minoritară, trâind în comunități răzlețe, ori izolate.) Peste doi ani e profesor de teologie practică la Sárospatak, în 1918 revine la Cluj unde i se încredințează șefia catedrei de teologie sistematică. Calitățile și talentul său sunt recunoscute de oficialitățile bisericii, astfel că e numit la vârsta de doar 32 ani episcop vicar al Eparhiei Reformate din Ardeal, iar în 1926, după moartea episcopului Nagy Károly va fi ales episcop.
Pe lângă atribuțiile de cârmuire a bisericii s-a preocupat intens de menținerea instituțiilor de învățământ confesional în limba maternă, precum și de menținerea bunurilor bisericești. Prin intermediul Consiliului Interconfesional s-a străduit să coaguleze reprezentarea comună a intereselor confesionale maghiare din Transilvania, activând în acest sens într-o alianță firească cu Partidul Maghiar din România. În calitatea sa de episcop-preot devine cel mai de seamă promotor al reînnoiri spirituale, a introdus o serie de reforme, la inițiativa sa fiind modificată și liturgia. Ca episcopul celei mai mari confesiuni maghiare din Transilvania a deținut și funcția de senator în parlamentul României.
S-a implicat și în viața cultural-literară: cartea sa despre Ady a avut un impact important asupra ideologiei minoritare care tocmai se conturase în anii 20 (Magyar fa sorsa. A vádlott Ady költészete [Soarta copacului maghiar.
Lirica lui Ady, cel învinuit], 1927). Tot în acest sens va publica în 1931 manifestul Magunk revíziója [Revizia noastră] – un text conținând cinci prelegeri. Acest volum resetează discursul minoritar, și propune în locul expectativei în speranța unor schimbări miraculoase și al unei atitudini de compromis exagerat o altă strategie: asumarea responsabilității criticii autoreflexive îndreptate spre greșelile din trecut și accentuarea importanței unui program care să cuprindă sarcini în domeniul social, o atitudine pozitivă, deschisă spre imperativele și provocările prezentului.
Romanul Ördögszekér (Căruța dracului) apărut în 1925 a scandalizat și a iscat dispute ample. Cartea se axează pe legătura amoroasă dintre principele Báthory Gábor și sora sa mai mică, Báthory Anna, considerată în epoca ei ca fiind vrăjitoare, cu un stil de viață desfrânat. În romanele apărute ulterior revine deasemenea la teme din trecutul națiunii maghiare: Táltos király [Regele năzdrăvan] și Sárga vihar [Furtuna galbenă] (ambele apărute în 1934) ne introduc în atmosfera năvălirii tătarilor din 1241 și oferă un exemplu pentru depășirea unei situații catastrofale, inducând speranța renașterii din ruine, un mesaj actual pentru publicul cititor al perioadei.
Este fără îndoială unul din cei mai proeminenți reprezentanți ai curentului transilvanist.
Membru activ al Asociației Muzeului Ardelean, Asociației Literare Transilvane și Asociației Kemény Zsigmond, este în același timp colaborator al revistelor Erdélyi Helikon și Hitel, redactor al revistei Református Szemle în perioada 1921–25.
În 1936 va pleca în mod subit în Ungaria, se va interna în sanatoriu și renunță la funcția de episcop, motivându-și decizia cu starea sa de sănătate precară. Cauza demisiei sale constituie și astăzi un aspect disputat, dar cele mai vehemente reacții au apărut după publicarea articolului Nem lehet [Nu se poate] (Látóhatár, 1937/2.), în care a afirmat că statutul și modul de viață minoritar sunt absurde. Replica oferită de poetul Reményik Sándor (Lehet, mert kell! [Se poate, fiindcă trebuie!], 17. februarie 1937. Ellenzék) a devenit sloganul întregii minorități maghiare. Gestul surprinzător al lui Makkai a stârnit numeroase critici atât în Transilvania cât și în Ungaria, la care nu a avut ocazia să răspundă în mod deschis.
Polemicile iscate de articolul Nem lehet [Nu se poate] au adus în prim plan chestiuni morale și existențiale ale statutului de minoritar, iar aceste dileme revin în actualitate datorită atmosferei anilor ’80, deși Cercul Limes – un forum al disidenței intelectuale maghiare din România – a abordat subiectul într-un cadru restrâns (Nem lehet. A kisebbségi sors vitája [Nu se poate. Ploemica sorții minoritare]. 1989.) Se pare că problemele ridicate nu și-au pierdut din actualitate nici la începutul anilor 1990, când apare volumul Lehel – nem lehet [Se poate – nu se poate] (1995), cuprinzând răspunsurile unor intelectuali de vază. După părăsirea Transilvaniei Makkai devine profesor universitar la Debrețin, la catedra de teologie practică, în 1938 – ca recunoaștere a activități sale teologice și literare – va fi ales președintele Societății Literare Maghiare Protestante. În 1950 se desființează facultatea de teologie, iar Makkai își va continua cariera ca profesor academic.
RoMIL, ÚMÉL.
Zoványi Jenő: Magyarországi protestáns egyháztörténeti lexikon.
5minut