După studii medii absolvite în orașul natal (1941), va urma o serie de încercări în diferite domenii, printre care și fotografia, petrece o scurtă perioadă și la școala de pictură a lui Mattis-Teutsch János. În final se va orienta către teatrul de marionete. Regizorul Harag György a denumit-o marea doamnă a teatrului de păpuși, apreciind în mod deosebit arta ei.
Și-a început activitatea la teatrul de păpuși din Cluj în 1949, unde a activat cu excepția unei scurte escale orădene (1955–58) până la pensionare (1984).
La începuturile carierei sale nu exista încă o pregătire de specialitate pentru actorii teatrelor de marionetă: în asemenea condiții tinerii artiști se sprijineau reciproc, însușind cunoștințele și formându-și aptitudinile de profil în stil autodidact. Kovács Ildikó și-a asumat sarcinile de regizor, deși nu dispunea de nici un fel de pregătire în domeniu: fantezia, supunerea față de rigorile profesiei și exercițiul au contribuit la formarea profilului profesional. Atitudinea plină de elan și însuflețire caracteristice echipei inițiale au depășit orice obstacol, cheia succesului fiind nivelul calitativ al producțiilor. A oferit un melanj interesant între interpretarea pe scenă clasică și prezența marionetelor, elementul constant al spectacolelor sale devenind spiritul jucăuș și umorul rafinat, cel care apela la instinctele ancestrale ale unui homo ludens, reprezentații care i-au făcut părtași pe copii și adulți viziunii propuse de spectacol.
Kovács Ildikó a fost pionierul și promotorul mișcării de pantomimă, a înființat grupul Mim 7; a încropit o trupă excelentă (printre membrii căreia îi regăsim printre alții pe Péter János, Balló Zoltán și Zsuzsa, respectiv Zsigmond Júlia), fiecare spectacol în parte devenind câte un eveniment.
Prin proiectele sale regizorale a conturat pârghii importante pentru o abordare modernă a teatrului de păpuși, studiile referitoare la aceste aspecte fiind mărturia unei preocupări constante: revistele Utunk, Korunk și Művelődés au publicat o serie de lucrări care vizau promovarea, cunoașterea și recunoașterea teatrului de marionetă.
După pensionarea ei forțată (1984) a continuat să lucreze cu o altă trupă. Sub îndrumarea ei Teatrul de păpuși Ciróka a devenit un însemnat atelier de creație, inițiativa pornită de companie s-a dezvoltat, finalizându-se într-un festival național de gen. Aceste întâlniri erau în același timp foruri de pregătire profesională; discuțiile în grup au echivalat cu veritabile cursuri de perfecționare. În acest anturaj Kovács și-a împărtășit din experiența ei acumulată în decursul deceniilor. Era considerat un om determinat, încăpățânat, care și-a menținut cu ardoare punctul de vedere, a crezut înainte de toate în puterea artistică a marionetei. Întreaga ei carieră poate fi definită ca un efort permanent pentru a aduce teatrul de păpuși ca statut – și criterii de evaluare – la nivelul teatrului propriu-zis.
A reușit să demareze în 1994 o tabără de vară pentru studenții de la teatru, ori tineri artiști aflați la începutul carierei.
Deși nu dispunea de o pregătire pedagogică de profil, s-a folosit de orice posibilitate pentru a instrui-pregăti generațiile tinere.
În decursul carierei sale consistente – ce se întindea de-a lungul a aproape șase decenii – a regizat în 11 teatre din țară și patru teatre din Ungaria, ultimul spectacol fiind pus pe scenă Az ördögűző jó barátok [Drăcușorii puși pe fugă] – 2007 cu eforturi susținute, Kovács fiind deja bolnavă.
În interviul dat la împlinirea vîrstei de 75 de ani, vorbind desprea teatrul de păpuși, se confesa astfel: „pentru mine înseamnă întregul. Conține tot ce mă incită. De la artele plastice la mișcare, de la literatură la ludic, la umor, grotesc, până la libertatea fanteziei.” În autobiografia profesională datată din 2004 contrapunctează enumerarea participărilor la festivaluri, a distincțiilor și premiilor cu „lista lungă a spectacolelor ghinioniste”: „Figuram în permanență (chiar și azi!) pe lista neagră a oficialităților și directorilor de teatru; urmările: spectacole de succes, nimicite ulterior, abia tolerate sau chiar interzise, producții sabotate, ori sortite din start pieirii din cauza cenzurii. Iată câteva exemple: Emberke, oh! [Vai, omulețule!] (Mészöly Miklós, Oradea, 1958) […], Visul unei nopți de vară (W. Shakespeare, Cluj, 1965) […], Ubu rege (A. Jarry, Cluj, 1980) […], Don Quijote (Kecskemét, 1997).”
În același document autobiografic colectivul bine închegat al păpușarilor clujeni apare ca cel mai mare cadou al activității sale: „Eram o echipă cu spirit creativ și am iubit cu ardoare arta mânuirii marionetelor. Am lucrat umăr la umăr, aș putea spune, am crescut împreună, în cei trezeci de ani. Nu am întâlnit nicăieri altundeva o echipă profesionistă atât de sudată.”
Mormântul lui Kovács Ildikó se află în cimitirul Házsongárd (Central) din Cluj.
A bábszínházi rendezés [Regia în teatrul de păpuși]. Budapesta, 1974.
Báboskönyv [Cartea păpușarului]. Cluj, 1974.
4minut