Kós Károly

Portret 16. decembrie 1883, Timișoara – 24. august 1977, Cluj-Napoca
arhitect, tipograf, grafician, prozator, romancier, autor de piese de teatru, politician

Se naște la Timișoara ca descendent al unei familii ardelene săsești. Tatăl său este ofițer telegraf, familia își semnează numele în forma Kosch. Prin educația sa devine una din figurile cele mai e emblematice figuri ale culturii și vieții publice maghiare transilvănene, recunoscută azi pentru activitatea sa de arhitect, grafician și scriitor, pe lângă performanța sa ca politician. Este unul din creatorii ideologiei transilvaniste.

Își începe studiile medii la Sibiu. În 1892 tatăl său e repartizat la Cluj, unde tânărul Kós devine elevul Colegiului Reformat, obținând diploma de bacalaureat în 1901. Din cauze medicale își va continua după o întrerupere de un an studiile superioare la Budapesta. Mai întîi se înscrie la mecanică, iar în 1904 trece la secția de arhitectură a Universității Tehnice. (După 1910 își semnează lucrările cu numele de Kós.)

În timpul studenției a luat la pas zona Călatei și a efectuat adevărate călătorii de studiu în diverse regiuni transilvane – sub influența impresiilor adunate pe parcurs și-a definitivat stilul particular în domeniul arhitecturii. Bazele teoretice în acest sens vor fi însumate în studiul intitulat Erdély népének építőművészetéről [Despre arta ahitecturală a poporului ardelenesc] – 1909.

Obține diploma de licență în 1907, după care participă, împreună cu colegii săi absolvenți, la o călătorie de studiu în Italia, urmând ca apoi să se angajeze la birourile renumitului arhitect Pogány Móric, iar din 1908 să evolueze în echipa lui Maróti Géza.

Perioada cuprinsă între 1908–1914 este intervalul în care își etalează plenar abilitățile de proiectant-executant. De numele său – dar și în colaborare cu prietenii săi Jánszky Béla, Györgyi Dénes, Zrumeczky Dezső, Thoroczkay Wigand Ede – se leagă proiectarea unor edificii, care vor sta mărturie talentului, reflectând valențele stilistice care-l personalizează și devin operele unei adevărate școli de arhitectură. Iată câteva clădiri mai cunoscute: biserica romano-catolică  (Zebegény, 1908); parohia reformată și casă de rugăciune (Óbuda, 1908); paviloanele Grădinii Zoologice din Budapesta (1909–1910); intreprinderi comunale și case de locuit (Târgu Mureș, 1909); Complexul școlar de pe strada Városmajor (Budapesta, 1910); Muzeul Național Secuiesc (Sfântu Gheorghe, 1911); cartierul Wekerle de locuințe muncitorești și pentru funcționari (Budapesta, 1912); biserica reformată „cu cocoș” de pe Calea Mănășturului (Cluj, 1912).

Stilul său depășește perimetrul curentului secesionist, înglobând elementele de formă ale arhitecturii populare ardelene în universul decantat, simplu al arhitecturii moderne.

Faptul că și privitorul laic e tentat să folosească cu precădere expresia „stilul lui Kós Károly” reprezintă influența sa perenă, confirmă statutul său de întemeietor al unei școli de arhitectură.

În 1909 va cumpăra un teren la Stana, localitate aflată la 18 kilometri de Huedin, iar în anul următor construiește o vilă care inițial se dorea a fi o reședință de vară. Varjúvár [Cetatea corbilor] a devenit în final locuința permanentă a familiei. În 1910 se însoară cu Balázs Ida, fiica preotului reformat din Turea. Vor avea patru copii, cu toții parcurgând o carieră valoroasă: Balázs (1912–1967) agronom, András (1914–2010) sculptor, Zsófia (1916–1990) actriță, Károly (1919–1996) etnograf. Dealtfel Stana nu era un „loc uitat de lume”: situat lângă calea ferată ce lega Clujul de Budapesta, chiar și rapidul se oprea în stație, iar articolul scris de Kós apărea peste două zile în ziarele de la Budapesta. De aici, de la Stana a trimis de exemplu renumitul său reportaj despre adunarea generală ASTRA de la Blaj din 1911, reliefând larga susținere populară de care se bucura asociația de promovare a culturii.

În această perioadă Kós are un birou de arhitectură la Budapesta pe strada Werbőczi.

Familia va locui la Stana în perioada 1914–1944: „aceste trei decenii au constituit cea mai frumoasă, mai fertilă, mai rodnică și omenește cea mai fericită perioadă a vieții mele” – recunoștea într-un interviu oferit în 1974.

Încă din primii ani petrecuți la Stana era atras, chiar pasionat de editarea de cărți: s-a utilat cu o tiparniță manuală, unde își multiplica cărțile cu ajutorul unor mașini puse în funcțiune de efortul uman (Erdély kövei [Pietrele Ardealului]. 31 de linogravuri cu textele adiacente; 1920, Átila Királról Ének [Cântec despre regele Attila]. Baladă ilustrată cu propriile linogravuri, 1923), respectiv lucrările grafice și săptămânalul de scurtă durată (Kalotaszeg, 1912. ianuarie–martie).

Interesul său față de tipografie avea mai multe surse: în parte se datora aptitudinilor de desenator, atât de importante într-o carieră de arhitect, la care se adaugă influența curentului secesionist, cel care a marcat arta începutului de secol, iar al treilea impuls poate fi identificat în respectul față de îndeletnicirile meșteșugărești. Toate laolaltă l-au condus la metodele și teoriile marilor maeștri ai mișcării preraffaelite. I-au stat ca exemplu editurile bibliofile ale lui John Ruskin și William Morris, elaborate potrivit tradițiilor meșteșugărești.  Observațiile legate de această temă le-a însumat în lucrarea Guild of Handicraft. Titlul studiului trimite la breslele meșteșugărești, și de aici putem deduce și ideea lui Kós Károly și a prietenilor săi care vor înființa în 1924 editura care a primit denumirea de Breasla Ardeleană de Arte Frumoase (emblema editurii fiind proiectată de însuși Kós).

În 1915 e chemat sub arme, dar fiind însărcinat cu construirea spitalului din Sfântu Gheorghe, va fi scutit temporar. În decembrie 1916 face parte din echipa de artiști coordonată de Bánffy Miklós, care a proiectat și a executat schițele pentru decorul ceremoniei de încoronare prin care ultimul membru al dinastiei de Habsburg, Carol al IV-lea a urcat pe tron. Pentru acest efort Kós Károly a fost distins cu Ordinul Franz Iosif, Crucea de Cavaler.

În 1917 devine colaborator al Institutului Științific Maghiar din Istambul, studiind arhitectura islamică. Observațiile însumate în acest domeniu au apărut în volumul Sztambul [Stambul] apărut în 1918. Se întoarce în vara lui 1918 la Budapesta, unde îl aștepta o catedră universitară, dar el decide să revină în Transilvania după capitularea puterilor Axei: „cred că în Ardeal e mai multă nevoie de mine decât la Budapesta” – scria Kós în acea perioadă.

În anii cei mai problematici de după primul război mondial a depus toate eforturile pentru a trasa o nouă direcție comunității maghiare care-și pierduse busola, a devenit organizatorul neobosit al vieții spirituale, politice și culturale.

La începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád și Zágoni István – a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu titlul de Kiáltó szó [Glasul care strigă], iar una din enunțurile-cheie ale documentului sună astfel: „Trebuie să lucrăm, dacă vrem să trăim, și vrem să trăim, deci vom munci…”

În primăvara lui 1919 a organizat Republica de la Călata, a treia entitate de autoguvernare ardeleană apărută în decurs de șase luni. Inițiativa s-a dizolvat în vâltoarea evenimentelor înainte de se concretiza. În 1921 devine membru fondator și secretar al Partidului Popular Transilvănean; formațiunea politică și-a schimbat numele în 1922 în Partidul Popular Maghiar, după care a fuzionat cu Partidul Național Maghiar , formând astfel Partidul Maghiar din România, care a funcționat până la 1938, momentul instaurării dictaturii regale. Din cauza acțiunilor sale politice Kós a intrat în conflict atât cu noua putere de stat, cât și cu vechea elită politică maghiară din Transilvania.

Lipsită de pârghiile economice, comunitatea maghiară nu-i putea asigura comenzi pentru lucrări de arhitectură, astfel se explică faptul că în această perioadă va elabora doar câteva proiecte (anual a efectuat proiectele a două-trei renovări sau extinderi de edificii și a supervizat aceste lucrări ). În situația creată se vede nevoit să-și pună în valoare talentul polivalent într-o altă direcție. La îndemnul lui Szentimrei Jenő în 1920 devine colaboratorul artistic al cotidianului Keleti Újság, respectiv al revistei Napkelet; el s-a ocupat de prezentarea grafică a tuturor produselor editate de Editura Lapkiadó Rt. El însuși se dedică scrisului, la sfârșitul lui 1921 îi apare romanul A Gálok [Familia Gál].

Se numără printre fondatorii Breslei Ardelene de Arte Frumoase în 1924, iar când editura Breslei e preluată de comunitatea scriitoricească Helikon, devine directorul editurii, fiind membru al grupării Helikon și totodată redactorul principal al revistei Erdélyi Helikon (1928–1944); în 1931 împreună cu pictorul Szolnay Sándor înființează Breasla Barabás Miklós, asociația artiștilor plastici ardeleni.

Apar pe rând lucrările sale de arhitectură și cele beletristice: în romanul istoric Varju-nemzetség (1925 – tradus în limba română de Aurel Buteanu cu titlul Neamul Varju, cu prefața semnată de M. Crișan, 1971.) evocă trecutul zonei Călata din vremurile principatului transilvan. Este autorul dramei Budai Nagy Antal – cu premiera la teatrul budapestan Vígszínház în regia lui Bánffy Miklós (1937), piesă scrisă în memoria mișcărilor husite din Transilvania, iar romanul său Az országépítő [Întemeietorul de țară] – 1934 – ne întoarce în timp până în epoca regelui Sfântul Ștefan.

În toamna lui 1940 va fi numit profesor al arhitecturii clădirilor agricole la Institutul de Agronomie, de unde se va pensiona în 1952.

După cel de al doilea război mondial va participa la reclădirea și normalizarea vieții. Este membru fondator și președintele organizației județene Cluj a Uniunii Populare Maghiare; între 1946–1948 deține funcția de deputat în Marea Adunare Națională, și colaborator intern al cotidianului Világosság. În 1945 este ales președinte al Uniunii Artiștilor Plastici Maghiari din România. E de menționat activitatea sa de susținere a bisericii, de-a lungul deceniilor (1936–1965) a fost curator principal în cadrul eparhiei reformate clujene, și totodată membru al comisiei de monumente bisericești.

Rezultatele activității sale artistice puteau fi admirate cu ocazia multiplelor expoziții.

A primit numeroase distincții și recunoașteri (de ex. Premiul Baumgarten, 1938; Coroana Corvin, 1940); de ziua sa de naștere de 90 de ani a primit distincții guvernamentale românești și ungare. Volumul Kalotaszegi krónika [Cronică din Țara Călatei] (1973) a oferit un sumum din opera sa.

A continuat să creeze până la sfârșitul vieții. Începând cu anii ’50 a susținut o corespondență vastă, prin care a evocat amintirile personale și a corectat informațiile inexacte sau cele menite să distorsioneze în mod voit percepția unor evenimente ale perioadei interbelice. În cadrul unei discuții amicale a făcut inventarul vieții și epocii sale (A legszebb élet, amit magamnak el tudtam képzelni. Benkő Samu beszélgetései Kós Károllyal [Cea mai frumoasă viață pe care mi-aș fi putut închipui. Convorbirile lui Benkő Samu cu Kós Károly], 1978). Autobiografia cuprinzând și perioada de până la începutul primului război mondial putea să apară doar după moartea sa, și după ce regimul care a servit drept suport pentru denigrarea sa, a apus (Életem [Viața mea], 1991).

O masă incredibil de imensă de oameni l-a condus pe ultimul drum – clujeni și delegații ale satelor din zona Călata i-au fost alături până la cimitirul Házsongárd.

După moartea sa istoricul de artă R. Şorban l-a atacat printr-un denunț, acuzându-l de naționalism înainte de centenarul nașterii lui Kós, gest care a provocat o adevărată campanie împotriva sa: a fost interzisă apariția numelui sau a cărților sale în presă, iar comemorarea centenară nu s-a putut organiza în 1983.

După 1990 personalitatea lui Kós cunoaște o nouă perioadă de redivivus, mai multe publicații și albume de o aleasă ținută artistică i-au prezentat arhitectura, mai mult, arhitectul australian Antony Gall a învățat și limba maghiară pentru a-l citi în original. Acest adept al stilului creat de Kós a editat și o lucrare amplă cuprinzând întreaga operă (Kós Károly műhelye. Tanulmány és adattár – The Workshop of Károly Kós. Essays and Archives. Redactat de Anthony Gall, 2002). Specialistul australian merită gratitudinea comunității maghiare din Transilvania, pentru că în afară de acest volum într-adevăr impozant a popularizat activitatea polivalentă depusă de Kós și în Statele Unite ale Americii și pe alte continente prin prelegeri și materiale editate.

 

Bibliografie

RoMIL

„A legszebb élet, amit magamnak el tudtam képzelni”. Benkő Samu beszélgetései Kós Károllyal. Kriterion, Bukarest, 1978.

Kós Károly emlékkönyv. Mentor, Marosvásárhely, 2003.

Kós Károly: Kalotaszegi vállalkozás. Korunk, 1971. 10. sz. 1501–1512. p.

10minut