Satul său natal, aflat la marginea vestică a județului Harghita e străbătut de Târnava Mare, care – potrivit unui fragment dintr-o poezie – „din poalele munţilor / blânzi, / de sub rădăcina / brazilor sfânţi / izvoreşte şi curge-n jos / ca a Nerudei epos” [trad. Bandi András].
Provine dintr-o familie de săteni gospodari, tatăl său fiind un om cu știință de carte, pentru care lectura reprezenta o necesitate zilnică. Abia împlinește vârsta de zece ani când rămâne orfan de mamă. Clasele elementare le absolvă în satul natal, după care, în toamna lui 1941 devine elevul Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc. Ultimii doi ani de studii medii – datorită reformei școlare din 1948 – îi va frecventa la Liceul Industrial Metalurgic din oraș. După un an petrecut la Institutul de Artă Teatrală se înscrie la Universitatea Bolyai, unde în 1954 obține diploma de profesor de limbă și literatură maghiară.
Încă din anii studenției colaborează cu redacțiile clujene: la Irodalmi Almanach (1951–1953), la Dolgozó Nő (1953–1960), apoi în redacția revistei pentru copii Napsugár, până la momentul pensionării (1990). După ce locuința sa clujeană a fost retrocedată, s-a mutat la Budapesta, însă revenea regulat în satul natal, la Băile Harghita, Selters. A murit la Budapesta, dar rămășițele pământești îi sunt depuse în cimitirul familiei din Porumbenii Mari.
E descoperit de Páskándi Géza, pe atunci redactor la revista de tineret Ifjúmunkás, după ce acesta remarca o poezie apărută la gazeta de perete a școlii. După acest start Kányádi va publica regulat în revistele literare. Lirica începutului de carieră „e caracterizată de optimismul desăvârșit al epocii, de asumarea necondiționată a rolului de poet-agitator” – este constatarea istoricilor literari Kántor Lajos și Láng Gusztáv.
„Din start avea un vers sigur și natural, un poet care poate pigmenta colocvialul limbajului vorbit cu umorul țanțoș, amintind de iscusința lui Petőfi.”
În volumul Virágzik a cseresznyefa [Înflorește cireșul] din 1955, specialiștii vor sesiza o altfel de ținută poetică: recentele sale versuri „…insinuează în spatele optimismului călit ᾽în vâltoarea luptei᾽ un suflet vulnerabil, ahtiat spre elegie”. (Kántor Lajos – Láng Gusztáv: Romániai magyar irodalom. 1945-1970 [Literatura maghiară din România. 1945-1970]. Editura Kriteron, Bukarest, 1971. 102.) Această atitudine devine mai accentuată în cel de al doilea volum (Sirálytánc [Dansul pescărușului], 1957) cu poezii în care se întețesc ecourile contradicției dintre lozinci și realități, vocile „care cer socoteală pentru slujirea intransigentă a ideologiei”, iar tonalitatea volumului devine atât de gravă, încât editura va fi nevoită să-l retragă și să-l dea la topit.
Vor trece șapte ani până la următorul volum (Harmat a csillagon [Rouă pe stele], 1964), și acest interval aduce modificări majore atât sub aspectul formei, cât și în privința conținutului, iar criticii vorbesc despre carte ca despre „un nou început”.
Este totodată perioada în care i se publică mai multe volume de poezii pentru copii, și demarează activitatea sa de traducător – un palier care prin volumul lucrărilor concurează cu întreaga sa creație: în 1964 publică un volum din poeziile lui Nicolae Labiș, în 1965 din cele ale colegului clujean, A. E. Baconsky. Ambele intreprinderi sunt completate de importante confesiuni din atelierul poetului-traducător, care apar în anexele ediției operelor complete publicate în 2007–2008.
În a doua jumătate a anilor 1960 Kányádi se prezintă cu noi volume (Kikapcsolódás [Repaus], 1966, Függőleges lovak (Cai verticali), 1968, Fától fáig [De la copac la copac], 1970), în care deja se poate observa trecerea „tematicii populare” în planul secund – sau mai degrabă resorbirea ei în straturile profunde ale versurilor – întregul univers liric se intelectualizează, fără a-și pierde însă din pondere spiritul angajamentului pentru colectivitate, atitudinea în favoarea unor norme morale eterne. H. Grămescu va selecta din recolta celor trei volume versurile primului volum tradus în limba română, intitulat Cai verticali și apărut în 1969 cu o prefață de A. E. Baconsky.
Este o perioadă în care – datorită „deschiderii” survenite în viața politică românească – poetul va ajunge pentru prima oară în Vest: în 1967 la Viena, apoi în 1969 efectuează un turneu în Europa de Vest (Austria, RFG, Franța, Italia), în 1971, la invitația PEN-clubului în Suedia și Norvegia, iar în 1973, cu o delegație a scriitorilor maghiari din România ajunge în Statele Unite. Aceste călătorii s-au derulat „mereu pe cheltuiala celor care au lansat invitația, nicidecum pe cea a statului” – precum declara într-un interviu. Popularitatea liricii sale e confirmată de faptul că volumul Fától fáig [De la copac la copac] a apărut în 15.000 de exemplare, iar în 1974 cartea apărută în seria Legszebb versek a Editurii Albatros va fi publicată în două ediții, însumând în total 23.000 exemplare.
În noul său volum Szürkület [Crepuscul] – 1978 – sunt incluse două poezii care pot fi considerate de atunci creații reprezentative: Halottak napja Bécsben [Ziua morților la Viena] și Fekete-piros [Negru-roșu]. Trăirile și impresiile de călătorie se vor regăsi în poezii, dar pe fondul unei atracții față de plaiul natal, expresia asumării sorții minoritare și a credinței în perpetuarea identitară a comunității.
Acest volum este dealtfel ultimul care putea să apară înainte de 1989. Cu „conștiința stând la veghe”, poetul va taxa tot mai deschis amenințările la adresa comunității maghiare și manifestările menite să potențeze aversiunea față de minorități. Deși unele poezii reușesc să treacă peste cenzura din ce în ce mai rigidă, sunt citite la radio, dar nu vor apărea întrunite în volum.
Kányádi recurge și la o altă modalitate de a contracara puseurile naționaliste: în acești ani tensionați va publica volumul bilingv care permite cititorilor maghiari să aibă un prim contact cu creații din poezia populară săsească (Egy kis madárka ül vala [ O păsărică stând pe ramuri], 1977), va pregăti și un alt volum bilingv prin care-și propune prezentarea poeziei populare idișe (proiect care nu primește acceptul pentru editare și va fi publicat la Budapesta în 1989), între timp îi apare un nou volum de traduceri de Baconsky (1979), unul cu poezii pentru copii traduse din Arghezi (1985), o altă carte de traduceri cu poeziile lui Ioan Alexandru în 1982 (toate cele trei tomuri sunt publicate la Budapesta, iar ca răspuns al doilea volum Kányádi e tradus în limba română: Monolog interior cu ușa deschisă. 1981( în transpunerea lui Paul Drumaru, cu o prefață de Ioan Alexandru). În 1987 e invitat la întâlnirea poeților de la Rotterdam, dar autoritățile refuză cererea sa de pașaport. Ca răspuns, dar criticând și unele manifestări rasiste ale unor scriitori români, își anunță demisia din Uniunea Scriitorilor din România.
Cu ocazia peregrinărilor sale în străinătate are ocazia de a observa și aspectele din culisele civilizației vestice, iar aceste experiențe în paralel cu asumarea sorții minoritare îl împing spre o tonalitate gravă, de îngrijorare pentru soarta, cultura și valorile universale ale omenirii. În anii nouăzeci aceste temeri se vor accentua, alunecând aproape spre o stare de anxietate apocaliptică.
Cu toate acestea încearcă o deschidere în două direcții: va efectua nenumărate călătorii în fosta Uniune Sovietică, vizitând minoritățile, popoarele înrudite cu maghiarii, căutând parcă prin exemplul lor secretul supraviețuirii. Pe de altă parte participă aproape zilnic la întâlnirile cu cititorii, mai ales cu copiii. Kányádi Sándor susține că nu există poezie „pentru copii” și versuri „pentru adulți”, dar crede în generațiile care vin: ele vor fi garanția viitorului, a conservării valorilor culturale și în general a celor umane. Iar publicul îi va fi recunoscător pentru această deschidere: după 1990 – doar până la vârsta de 80 de ani – îi apar 28 de volume. Numărul întâlnirilor cu cititorii, dar mai ales al participanților aproape că nu poate fi contorizat.
Pe lângă recunoașterea și atașamentul publicului cititor a avut parte de numeroase premii și distincții: premiul revistei Utunk în 1968, premiul Uniunii Scriitorilor din România – 1971, respectiv 1978, premiul Déry Tibor – 1986, premiul Kossuth – 1993, premiul Herder – 1995, premiul Moștenirii Maghiare – 1998, Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler – 2000, premiul Milenar Kölcsey Ferenc – 2001, premiul Patria mea – 2005, premiul Táncsics – 2008. În afară de aceste premii în 2004 i se atribuie premiul Fundației Pentru Literatura Maghiară Transilvană, în același an e decorat cu Ordinul de Merit al Republicii Ungare cu Stea, iar în 2009 cu Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Ungare.
7minut