Prescurtarea de Gy. provine de la denumirea orașului natal: Gyulafehérvár. Artistul își va folosi doar o singură dată numele desfășurat, și anume în catalogul primei expoziții de grup din 1932.
Se naște într-o familie de feroviari de origine secuiască, fiind cel de al șaptelea copil. Talentul său descoperit în școală va fi cizelat de Reithofer Jenő, profesorul său de desen din gimnaziu, care a avut o influență consistentă asupra tânărului; Reithofer, la rândul său, era discipolul renumiților pictori Székely Bertalan și Edvi Illés Aladár. Gy. Szabó Béla și-a continuat studiile la universitatea tehnică din Budapesta, unde obține diploma de inginer mecanic în 1927.
Deși pe lângă materiile umaniste avea o deosebită aplecare către matematică, cu toate că a conștientizat încă în anii studenției dorința de modificare a carierei, a stăruit în a absolvi Universitatea Tehnică. Această opțiune i-a fost de folos ulterior: viziunea sa în spațiu s-a dezvoltat peste măsură, a devenit cumpătat și s-a putut concentra asupra elementelor esențiale. Se străduia să-și folosească timpul și oportunitățile cu maximum de eficiență: va exersa o perioadă sub îndrumarea lui Stein János, ferecventând în mod regulat expozițiile și galeriile, desena asiduu și în plein air.
Potrivit unei legende urbane odată a desenat Bastionul Croitorilor din Cluj stând cu spatele la clădire, folosind o oglindă în timpul executării compoziției. Trecătorii îl întrebau cu compasiune dacă n-ar fi mai ușor să o schițeze cu fața la turn. Răspunsul său a fost scurt: minus ori minus egal plus. E mai ușor să realizezi astfel o compoziție echilibrată și închisă.
După absolvirea studiilor superioare nu a reușit să-și găsească un loc de muncă, se întoarce la casa părintească și se va angaja abia în 1931 la uzinele electrice ca proiectant. Cei trei ani liberi — întrerupți doar de serviciul military – i-a petrecut desenând fără încetare. Primul contact cu publicul survine în 1932, cu ocazia unei expoziții organizate de Kós Károly, unde-i sunt selectate șase desene în cărbune și două pasteluri. Atunci Kós l-a întrebat: „Tinere, dumneata de ce nu te urci pe lemn? Adică de ce nu te avânți spre xilogravură?” Prima sa lucrare în lemn intitulată Fáramászó [Urcatul în pom] e considerată din această cauză o gravură cu valoare simbolică, totodată e și o trimitere către situația deznădăjduită a comunității maghiare ardelene din perioada interbelică.
În 1933 își pierde locul de muncă datorită desființării uzinei: „Până la urmă nu eu am fost infidel, ci cariera de inginer m-a părăsit. Acesta a fost un moment foarte bun în viața mea.Căci altfel eu poate nu îndrăzneam să fac pasul.”
Prima sa serie de gravuri, având titlul de Liber Miserorum a fost inspirată de lipsurile și mizeria aduse de criza economică mondială; Szegények könyve [Cartea săracilor], apărută în 1935 înfățișează momente din viața oamenilor necăjiți, împinși la periferie.
Ilustrațiile pentru cărți îi aduc primele succese notabile, în 1933 vor apărea opt xilografii în volumul de nuvele Kopjafák (Obeliscuri de lemn), semnat de Nyírő József, respectiv opt desene în tuș în volumul de versuri Nagycsütörtök (Joia mare) de Dsida Jenő. Despre această din urmă serie criticii constatau să desenele sale „s-au detașat de poezie”.
Conștient de lipsurile din pregătirea sa artistică – începând din 1936 – va învăța sub îndrumarea lui Varga Nándor Lajos la Institutul de Arte Plastice din Budapesta, după care își fructifică aptitudinile în decursul călătoriilor de studiu efectuate în Italia, Dalmația, Bulgaria și Grecia.
Desenele și gravurile sale din a doua parte a anilor ’30 ne relevă o perioadă mai senină, mai degajată a carierei. Impresiile de călătorie vor fi imortalizate mai întâi prin pasteluri, apoi în forma unor gravuri: din aceste lucrări s-a înfiripat volumul Barangolókönyv [Cartea rătăcirilor] sau Liber Vagabundi. Seria editată în 1939 cuprinde cincizeci de xilogravuri, reprezentând relația intimă om–natură. Tot în această perioadă creează o suită de peisaje cu o cromatică exuberantă, îmbibată de optimism, în 1941 apare albumul intitulat Homokvilág (Lume de nisip), cuprinzând 28 de desene în tuș, iar între 1951–65 albumul Tizenkét hónap [Douăsprezece luni]. În 1939 revine la Cluj unde va poposi din nou după peripluri mai îndelungate (China, Mexic, RFG, Columbia). A participat la ediția din 1954 a Bienalei de la Veneția.
Una din cele mai proeminente puncte ale operei lui Gy. Szabó Béla o reprezintă seria de douăzeci de gravuri inspirate de Divina comedie a lui Dante (1965). „Textul m-a atins încă de la prima lectură, căci adesea doar printr-un singur vers reușește să deschidă prespective, ce reprezintă o provocare serioasă în a ține pasul cu fantezia, chiar și pentru ilustratorii iscusiți. Din cele o sută de cântece clădește un întreg sistem universal, iar un xilograf poate admira această concizie poate mai intens decât oricine.” − notează artistul într-una din scrierile memorialistice. Volumul înfățișând fatalul iadului, drama purgatoriului și luminile paradisului apare în 1976. Una din ultimele teme mari, abordate de Gy. Szabó este biblică, cea a apocalipsei, exploatată prin cele 22 de ilustrații însumate în Apocalipsa lui Ioan.
Xilogravurile pot fi considerate ca fiind cele mai caracteristice creații, care prin jocul alb-negru parcă păreau a oferi o impresie colorată. Evoluția sa e jalonată de nenumărate expoziții, care nu și-au contenit frecvența nici în perioada post mortem. Distins cu numeroase premii, lucrările sale au cutreierat aproape întreg mapamondul. Era artistul decis să subordoneze orice pentru împlinirea sa de creator, opera cuprinde aproape 15 mii de desene în tuș și cărbune, 1500 xilogravuri, aproape 200 picturi în ulei și în jur de 1300 pasteluri. Creațiile sale sunt păstrate în Muzeul memorial Gy. Szabó de la Szank (Ungaria), precum și în mai multe muzee din Transilvania și din străinătate.
5minut