Fiind descendent din ramura ridicată la rangul de conte al familiei aristocrate, pe lângă numele de Bánffy el purta și titlul de conte de Losoncz. Provine din una dintre cele mai bogate familii ardelene, tatăl său, Bánffy György (1843–1929) este deputat în parlamentul de la Budapesta, membru al camerei superioare, proprietar al unor vaste domenii, administrate din centrul de la castelul din Bonţida.
În prezent Bánffy Miklós este cunoscut şi apreciat în primul rând pentru activitatea sa scriitoricească, el fiind totodată un politician de seamă al epocii, care s-a evidenţiat şi în postura de regizor de teatru, grafician, scenograf şi creator de costume.
Ca scriitor utilizează şi pseudonimul de Kisbán Miklós, doar după 1932, anul apariției volumului Emlékeimből [Selecțiuni din amintiri] va publica sub numele real, iar după 1945, până la interzicerea sa, a reluat pseudonimul de Kisbán.
Polivalența talentului său se manifestă încă din perioada studiilor gimnaziale. S-a îndeletnicit cu piese de teatru (în 1894 fiind prezentată la Cercul Dramatic de la Buda piesa Egy végrendelet következménye [Urmările unui testament]), și a frecventat școala de pictură a renumitului artist Székely Bertalan. După obţinerea bacalaureatului la Budapesta îşi începe studiile superioare la Universitatea I. Ferenc József din Cluj în 1981, continuate după doi ani la Budapesta, unde obţine doctoratul în drept și administrație de stat în anul 1895. A fost membru activ al Asociației Studenților.
Încă din tinereţe devine un personaj activ al vieţii politice şi sociale, asumându-şi rolul de mecena în cazul unor iniţiative economice şi culturale. Se implică din 1895 în organizarea mişcării cooperatiste ardelene. În 1899 devine asesor al autorităţii maritime din Fiume (Rijeka, Croaţia). Din 1900 activează la Berlin, în calitatea de colaborator extern al ministerului agriculturii, în perioada 1901–18 este membru al parlamentului de la Budapesta, în 1901 ca deputat de Teaca al Partidului Liberal, iar peste trei ani va trece în Partidul Constituţional. Din 1906 până 1910 este comitele suprem al comitatului Cluj, între 1910–18 fiind deputat independent.
Concomitent cu activitatea politico-administrativă, între 1912 şi sfârşitul primului război mondial deţine şi funcţia de intendant al Teatrului Naţional şi al Operei Maghiare din Budapesta. Contrar contemporanilor săi înţelege şi apreciază activitatea lui Bartók Béla, sprijinind prezentarea operelor compozitorului (Castelul Prințului Barbă-Albastră, Prințul cioplit din lemn) Din 1916 este membru al Societăţii Kisfaludy, o asociaţie literară de prestigiu. În perioada primului război mondial se implică în diplomaţie, ducând tratative la Istambul şi Sofia în calitate de însărcinat al guvernului. În acelaşi an, 1916 – după moartea împăratului Franz Josif – este numit inspector guvernamental pentru coordonarea ceremoniilor de încoronare ale regelui Carol al IV-lea; în această calitate va selecta un grup de artiști renumiți, printre care și pe tânărul architect Kós Károly, pentru proiectarea decorurilor evenimentului. Activitatea sa în acest sens a devenit ţinta unor atacuri pentru caracterul prea teatral al ceremoniei, dar şi pentru că – fiind un adversar al conflictului armat – a dispus ca în alaiul de încoronare să participe şi soldaţi schilodiţi în război.
Împreună cu contele Bethlen István şi Jancsó Benedek înfiinţează Consiliul Naţional Secuiesc în 1918. Printr-un turneu diplomatic neoficial (fiind însărcinat pe de o parte de Bethlen, pe de altă parte de Károlyi Mihály) încearcă să le prezinte puterilor din Vest situaţia reală a Ungariei; însă efortul său de a diminua consecințele tratatelor de pace aflate în pregătire va avea rezultate modeste. Rămâne la Viena până la căderea dictaturii proletare, apoi se întoarce la Budapesta, unde în intervalul dintre primăvara lui 1921 – decembrie 1922 va îndeplini mai întâi funcţia de ministru al afacerilor externe. În această calitate participă la importante întrevederi internaționale (în timpul cărora a schițat caricaturile politicienilor prezenți la discuții – aceste caricaturi vor apărea în 1924 într-un album intitulat Fresques et frasques, semnat sub pseudonimul Ben Myl). După acest intermezzo diplomatic este ministru fără portofoliu pentru minorități. În tot acest timp nu a renunţat la abnegaţia sa faţă de arte, el însuşi continuând să creeze, în anii 1920 devine preşedintele Consiliului Naţional Maghiar de Arte Plastice.
Bánffy Miklós o va cunoaşte la Budapesta pe Váradi Aranka, actriţa Teatrului Naţional, pe care – în pofida rezistenţei familiei sale aristocrate – o va lua de soţie abia în 1939. Din căsnicia lor s-a născut un singur copil, Bánffy Katalin.
Renunţând la cariera din Ungaria în 1926, se va întoarce în Transilvania pe moşia din Bonţida. Bucurându-se de încrederea cercurilor politice maghiare şi române, şi-a asumat în mod repetat rolul de intermediar în chestiuni care vizau cele două state.
A avut o contribuţie consistentă la dezvoltarea vieții spirituale şi literare din Transilvania interbelică. Este unul din inițiatorii și participanții întrunirii scriitorilor de la Brâncoveneşti în 1926, moment cunoscut ca prima întâlnire a cercului Helikon. Este președintele editurii Erdélyi Szépmíves Céh (Breasla Ardeleană a Artelor Frumoase), și redactorul șef al revistei Erdélyi Helikon. A ilustrat mai multe volume ale scriitorilor transilvăneni.
În timpul dictaturii regale este preşedintele Comunității Populare Maghiare, organizaţie înglobată în Frontul Renaşterii Naţionale. După semnarea celui de al doilea tratat de la Viena devine membru în camera superioară al parlamentului budapestan. În 1943 fiind însărcinat de primul ministru, Kállay Miklós, și de conducătorul opoziției, Bethlen István, începe tratative la Bucureşti, încercând să dezamorseze răceala totală instaurată în relaţiile bilaterale româno–maghiare. Discută cu Iuliu Maniu, șeful opoziției, despre posibilitatea ieșirii concomitente din război – ambele încercări eșuează. Se situează în mod consecvent pe poziții antimilitariste, după eșecul tratativelor de la București, în vara anului 1944 încearcă să-l convingă pe regentul Horthy Miklós să rupă unilateral alianța cu Germania și să faciliteze ieșirea Ungariei din război. Aflând de acest gest, este foarte probabil că trupele germane în retragere din această cauză, din răzbunare au incendiat castelul de la Bonţida – cel mai mare complex de edificii în stil baroc din Transilvania.
Operele dramatice (Naplegenda [Legenda soarelui], 1906, Nagyúr [Oligarhul], 1913), povestirile lui (apărute în volumul A haldokló oroszlán [Leul muribund], 1914) au fost comentate pozitiv de criticii importanți ai epocii (Schöpflin Aladár, Alexander Bernát, Ady Endre), de exemplu în opinia lui Ady Endre: „Ar fi păcat să spui despre Kisbán că ar fi diletant, fiindcă nu este, ci e mai degrabă un scriitor amator de cea mai frumoasă raţiune şi de o ţinută domnească.”
Trilogia sa Erdélyi történet [Istorie transilvană] este cea mai amplă intreprindere epică [I. Megszámláltattál… [Ai fost cântărit] – 1934; II. És híjjával találtattál [Ai fost găsit ușor] –1937; III. Darabokra szaggattatol [Vei fi împărțit] – 1940], care ne oferă o frescă a aristocraţiei din Ungaria şi Ardeal din deceniile premergătoare primului război mondial. Este în același timp o demascare a politicii obtuze, duse de elita maghiară, o politică vinovată pentru dezmembrarea Ungariei. Critica lui Bánffy a creat iritare în special în rândurile clasei sale. Prozatorul Móricz Zsigmond i-a venit în apărare, ripostând criticilor, spunând: „dintre reprezentanţii în viaţă ai aristocraţiei până acum nimeni nu s-a manifestat atât de intransigent şi nemilos… Bánffy Miklós prin galeria de portrete, schiţată precis şi temeinic a tovarăşilor săi de castă, prin atmosfera apăsătoare şi deznădăjduită ce se degajă din acest cadavru confirmă necesitatea reînnoirii sociale.” Alexandru Vaida-Voevod recitește cartea în anii în care e constrâns la domiciliu forțat la Sibiu, și în memoriile sale are cuvinte foarte elogioase, în ceea ce privește mai ales aspectele referitoare la români. (Nu este exclus ca Vaida-Voevod, care era deputat în parlamentul budapestan în perioada în care se derulează ecțiunea trilogiei, să fi fost chiar modelul unui erou al romanului.)
Bánffy se întoarce la Cluj încă în februarie 1945, și – din moment ce castelul de la Bonțida e distrus parțial – a locuit în palatul Tholdalagi-Korda din oraș. S-a implicat în viața literară care tocmai se relansa: între anii 1946–47 se numără printre colaboratorii proaspăt înființatei reviste Utunk, îi apare o carte cu titlul Bűvös éjszaka [O noapte fermecătoare], (1946), comedia satirică Az ostoba Li [Nătângul Li] va avea premiera la teatrul maghiar din Cluj. Odată cu declanșarea „luptei de clasă” și în urma unor nedemne atacuri de presă se va retrage. Scrierile sale rămase în sertar (romanul Milolu, piesele de teatru A béke angyala [Îngerul păcii] și Ímé az ember [Iată omul], memoriile politice începute sub titlul Huszonöt év [Douăzeci și cinci de ani]) vor fi publicate doar cu decenii după moartea sa. Ajuns într-o situaţie materială precară şi bolnav, Bánffy – solocitând intervenţia lui Petru Groza – a primit paşaportul şi a plecat în Ungaria, unde a murit după doar câteva luni.
Rămăşiţele pământeşti – potrivit dorinţei sale – au fost depuse în 1976 în cimitirul central Házsongárd din Cluj.
Redescoperirea lui Bánffy Miklós începe la sfârșitul anilor 1990: trilogia va fi tradusă în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, olandeză, chineză, și reeditată în limba maghiară, expoziția itinerantă reprezentând viața și opera sa va fi primită cu succes de la Tanger și Bruxelles până la București și Chișinău.
Între timp demarează în cadrul unui proiect amplu restaurarea castelului de la Bonțida, complexul de edificii asumându-și un rol cultural.
În amintirea sa sunt decernate anual premii de către Uniunea Maghiară de Cultură din Transilvania, respectiv Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Trilogia are și o implicație românească recentă: ea va putea fi citită în curând în traducerea lui Marius Tabacu.
– scrieri politice: Levél a hitelszövetkezetek rendeltetéséről Erdély földbirtokosaihoz [Scrisoare către moșierii Ardealului despre menirea cooperațiilor de credit] (1897); A külkereskedelmi politikai eszközei [Pârghiile politicii de comerț exterior] (1902).
– drame: Naplegenda [Legenda soarelui], (1906); Nagyúr [Oligarhul], (1913); Az erősebb [Cel mai puternic], (1918); Maskara [Masca], (1926); Martinovics, (1931).
– povestiri: A haldokló oroszlán [Leul muribund], (1914); Fortéjos Deák Boldizsár memoriáléja [Memoriile lui Fortéjos Deák Boldizsár], (1931); Farkasok [Lupii], (1942).
– roman: Reggeltől estig [De dimineață până seara], (1928).
– memorii: Emlékeimből [Selecțiuni din amintiri], (1932); Huszonöt év [Douăzeci și cinci de ani] (1993).
RoMIL, ÚMIL
Bánffy Kata: Ének az életről.
transindex.adatbank
9minut