de: Magda Grădinaru
Catre: Judith Stern, Louvain-la-Neuve. Numele era dactilografiat pe plic si aveam să aflu că așa e și scrisoarea, bătută la mașină, cu alineate rigide și cu rânduri numerotate. Nu ai fi zis că este scrisoarea unei bunici către nepoata ei, care studia pentru o vreme dreptul în Belgia, unde am întâlnit eu prima unguroaică din viața mea. Avea apoi să îmi povestească despre bunica supraviețuitoare a Auschwitz-ului, care, după ieșirea din lagăr – cea mai cruntă abdicare a omenirii de la propria umanitate – nu a mai putut să scrie de mână. În acea vreme, mamei îi era mai simplu să bată la mașină, decât să scrie de mână, dar nu pentru că a trebuit să reînvețe umanitatea cuvintelor, ca bunica Stern, ci pentru că această oficializare a scrisului îi dădea sentimentul că nu a renunțat la visul universitar, din cauza comunismului.
Această bunică a cărei biografie bifase deja răul nazist și-a văzut viața confiscată, încă o dată, de către dictatura comunistă. Dar ea știa deja că lipsa libertății, renunțarea însemnau moartea, așa că își învățase fiul să facă orice alegere personală, în afara trădării celorlalți. Cum trebuia să îi spun și eu o poveste și nu aveam, ca ea, această memorie a răului comunist spusă în familie, i-am rezumat cazul lui Steinhardt. ”Du-te la pușcărie, fiule, și fii demn, pentru că, dacă nu, dacă alegi să te salvezi conjunctural și să îi torni pe alții, vei avea zile nepăsătoare, dar nopți traumatizante, imposibile” – este doar o redare din memorie a cuvintelor pe care tatăl lui Nicolae Steinhardt i le-a spus fiului.
La câțiva ani distanță aveam să aflu că aceasta era și o asemănare, și o diferență dintre noi două, românca și maghiara. Un fel de pisica a lui Schrödinger, cum i-ar spune Péter Esterházy, pe care nu îl pomenesc aici doar pentru referința de autoritate, ci pentru că în mod esențial despre el va fi vorba.
Țările noastre fuseseră sub dictatura comunistă. Părinții noștri au avut paranteze groase peste vieți, vreme de câteva decenii. Dar Judith știa toată tărășenia despre delațiuni, închisori, Kadar, reformarea comunismului, pentru că ai ei îi povestiseră, pe când eu aveam mai degrabă o cultură științifică, o recuperare a biografiei alor mei din mărturiile altora, care începuseră să apară în librăriile românești.
Câțiva ani mai târziu, am dat peste această structurare a memoriei personale prin recuperarea experiențelor fundamentale ale celor din propria familie la Péter Esterházy și așa mi-am amintit de Judith, cu care nu mai vorbisem după plecarea din Belgia. (Firește, între timp ne-am împrietenit pe Facebook, unde micile noastre complicități est-europene au intrat în bula mai mare, europeană).
Tatăl este, în literatura lui Esterházy, echivalentul memoriei. Odată ce îți pierzi tatăl, scrie autorul maghiar – dictând această frază aceleiași dactilografe care se ocupa și de cărțile altui Peter, la fel de celebru pentru Budapesta, Nadas – iți pierzi limba și, prin asta, apartenența la o țară. Acest tată, contele Matyas Esterházy, capătă proporțiile unui uriaș, în fața greșelilor cărora poți închide și ochii, pentru că el știe să treacă prin istoria celorlalți tați de dinaintea lui.
Cartea lui Péter Esterházy, Harmonia Caelestis, a fost un succes internațional. E o carte puternică, de aproape 1.000 de pagini în ediția românească, despre tații din biografia uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare ale Ungariei, familie în care își găsise adăpost, în secolul al XVIII-lea, Haydn. Cartea asta, o declarație de iubire absolută pentru un tată, a fost ultima picătură de bucurie din viața scriitorului maghiar. În vreme ce lumea îi lăuda elogiul făcut părintelui, fiul stătea într-un birou al fostei poliții politice comuniste de la Budapesta și citea delațiunile scrise de mână de conte.
Și citește mult. Filă după filă. Turnătorie după turnătorie. Înțelege că tatăl fusese șantajat, amenințat, apoi corupt să facă rău altora.
Și scrie iarăși: „Fără tată, nu mai am limbă”. Și ia decizia asta, unică în Europa de Sud-Est, să își dea tatăl în vileag, să îl expună, să îl arate lumii în josniciile și abdicările lui. Publică o Ediție revăzută, în care transcrie și file din dosar. E o operație pe cord deschis, au spus criticii. Nici pomeneală, e singura cale pentru Peter de a fi fiul unui tată, aceea de a spune adevărul despre el.
Mașina de scris și povestea comunistă a taților noștri au fost povești în care am încercat să găsim asemănări între țările noastre și apoi între noi.
”Donne-moi les papuci”, m-a rugat Judith la finalul periplului nostru istoric, arătându-mi papucii de casă de sub un fotoliu. ”Papuci je sais, moi aussi”, îi spun și așa am aflat că avem un cuvânt cotidian indispensabil, pe care putem ridica un întreg vocabular, la mașinile noastre de scris.
Sursa: www.oszuta.ro