Balázs Jolán

Portret 12. decembrie 1936, Timișoara – 11. martie 2016, București
atletă săritoare în înălţime, multiplă campioană olimpică

Regina neîncoronată a săriturii în înălţime – în regimul trecut presa sportivă bucureşteană de regulă o menţiona sub numele de Iolanda Balaş.

Provine dintr-o familie de muncitori: tatăl lăcătuş, mama casnică. Îşi începe cariera de atletă în 1949, la îndemnurile vecinei sale, Luisa Ernst-Lupsa, una dintre cele mai bune viteziste şi pentatloniste din ţară.

După primul ei concurs are o evoluţie vertiginoasă, doborând în 1951 la Timişoara recordul naţional.

Pe parcursul anilor de pregătire a dezvoltat o variantă specifică a tehnicii prin forfecare, un procedeu prin care corpul atletului nu se răsuceşte în timpul saltului, iar picioarele se îndepărtează. Conform celor relatate de ea, a fost descoperită de săritorul Sőtér János (viitorul ei soţ). În 1956 ataca deja recordul mondial de atunci, pornea la olimpiada din Melbourne ca pretendentă la medalie, a obţinut însă doar locul 5., ceea ce a reprezentat cea mai mare decepție a vieții. Sunt enumerate mai multe cauze ale rezultatului, motive care, coroborate puteau să-i influenţeze evoluţia: soţului nu i s-a permis să plece la turneu, de teamă ca cei doi să nu se întoarcă în ţară, respectiv lipsa experienţei unor concursuri internaţionale şi impactul revoluţiei maghiare din 1956. Între timp se ducea o luptă serioasă pentru poziţiile de frunte, încât recordul mondial era doborât în decursul aceluiaşi an, până în 1958, după care Balázs Jolán concura doar cu sine îmbunătăţindu-şi propriile recorduri timp de trei ani.

Etapa următoare a pregătirii sale era propulsată de gândul la revanşă, obiectiv realizat la jocurile olimpice de la Roma: a terminat pe locul întâi, devansând-o cu 14 centimetri pe concurenta clasată pe locul secund.

Era o fire deosebit de hotărâtă, fapt care reiese şi din reacţia ei în momentul în care aflase că soţul ei nu a primit paşaport: a intrat valvârtej în biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi i-a spus că nu va pleca fără el.

La următoarea olimpiadă, cea din 1964 a triumfat din nou, de data aceasta cu un avans de 10 centimetri față de sportiva clasată pe locul doi. A avut un succes asemănător şi la campionatele europene: a câştigat la Stockholm în 1958, apoi la Belgrad în 1962. Era deja de neoprit, acumulase nenumărate medalii, şi până la finele carierei a urcat de 140 de ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Când a fost întrebată despre disidare şi condiţia minoritară, a declarat:

„Îmi pare rău că nu am câştigat medalii olimpice pentru Ungaria. Dar omul se reprezintă cel mai bine pe sine, şi mai apoi îşi reprezintă naţiunea. Nu mi s-a oferit ocazia să îmbrac culorile maghiare şi să le ofer bucurie celor care vorbesc limba mea maternă.”

A câştigat 146 de concursuri, doborând de 15 ori recordul mondial la săritura în înălţime (ajungând de la 174 cm la 191 cm). Recordul ei mondial a rezistat zece ani, şi a fost depășit doar prin implementarea stilului Fosbury; în decursul carierei sale a câştigat de fapt toate concursurile. Din cauza unei inflamări a tendonului lui Ahile a fost nevoită să renunţe la concursuri, şi a obţinut o diplomă de profesor la Institutul de Educaţie Fizică. A activat până în 1980 ca antrenor, apoi în perioada 1988–2005 a fost preşedintele Federaţiei Române de Atletism. A trecut în nefiinţă după o boală îndelungată, la vârsta de 80 de ani, ca un membru stimat al societăţii române şi maghiare.

3minut