S-a născut în comuna Halmeu din județul Satu Mare, după studiile medii absolvite la Timișoara obține diploma de regizor în anul 1954 la Institutul de Artă Teatrală Szentgyörgyi István. În același an devine regizor principal și director al proaspăt reorganizatului Teatru Maghiar de Stat din Timișoara. Cu stilul regizoral specific dezvoltat în această perioadă „prin optica sa intelectuală, ironică a adus un suflu nou în teatrul transilvan maghiar, aliniindu-se la performanțele teatrului românesc din ce în ce mai îndrăzneț în apetitul către experimente” – opinează criticul și istoricul de teatru Kötő József .
În perioada 1962–1970 a fost regizorul principal al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
Câteva din producțiile sale memorabile: Bertolt Brecht: Opera de trei parale, Móricz Zsigmond: Rokonok (Rubedeniile), Shakespeare: Îmblânzirea scorpiei, Alexandru Mirodan: Celebrul 702 sau Autorul moare azi, Aurel Sorin: Pețitorii. Între 1971–1981 a activat la București: a fost regizor la Teatrul Bulandra și profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică.
În 1981 a emigrat în Israel, unde a lucrat la teatrele Habima și Kameri, în același timp a predat la Universitatea din Tel Aviv. În 1986 s-a stabilit în Ungaria, unde a cucerit publicul și breasla cu prima montare de la Játékszín, regizând drama lui Páskándi Géza Vendégség [În vizită]. Au urmat: Soldatul fanfaron la Teatrul Radnóti, Un veac de singurătate la Szolnok, și Striptease pe scena de la Komédium. A regizat și la Játékszín, dar și la Vígszínház. Între 1986–1993 este regizor la Teatrul Național și la Teatrul Szigligeti din Szolnok. Din 1993 se implică într-un proiect nou, fiind printre întemeietorii Művész Színház, unde, pe lângă Opera de trei parale montează piese clasice și contemporane. Între anii 1993–1996 deține funcția de conducător artistic la Thália, iar din 1988 a regizat la Új Színház. În 2000 a primit titlul de membru onorific al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
Spectacolele puse pe scenă de Taub au avut un efect major și asupra regizorilor din Ungaria, fiindcă avea o accepție aparte despre teatralitate.
El pornea mereu din dorința adaptării scenice a conținutului artistic, nu-și propunea reconstrucția naturală a unor trăiri reale.
Considera că drama nu este altceva decât o materie primă care prinde formă în decursul și prin spectacolul de teatru. S-a raportat în mod suveran la orice creație, a intervenit frecvent și asupra textului, interpretându-l într-o manieră liberă.
Fiecare montare semnată de Taub era caracterizată de o intensă aplecare asupra acurateții formei producției: a descompus posibilitățile exprimării scenice, iar componentele selectate au fost extrapolate, le-a conferit un rol potențat. A omis recurgerea la decoruri naturale, era atras mai cu seamă către spațiile abstracte. Majoritatea spectacolelor sale se derulau pe scenă goală. Astfel, în spațiul despuiat, toată atenția, dar și responsabilitatea cade asupra actorului, spectacolele se clădeau pe gestica, mimica, mișcarea, jocul corpurilor și ale vocii. Actorii trebuia să facă față acestor cerințe, dar și regizorul era pus astfel la încercare. Potrivit lui Taub sarcina regizorului nu este altceva decât să-i asigure actorului ajuns în punctul de impact al dramei vectorii și planul de acțiune – însuma Sándor L. István esența limbajului regizoral al lui Taub János și ars poetica acestuia.
În 1991 a primit premiul Fundației pentru Arta Maghiară, premiul criticilor de teatru, în 2002 a fost distins cu premiul Kossuth.
Shaw: Discipolul diavolului; Cehov: Platonov; Örkény István: Joc de pisici; Plautus: Soldatul fanfaron; Sarkadi Imre: Paradisul pierdut; Shakespeare: Furtuna; Székely János: Caligula helytartója [Guvernatorul lui Caligula]; Schwajda György: Himnusz [Imn]; García Márquez – Schwajda György: Un veac de singurătate; Szigligeti Ede: Liliomfi; Pinter: Îngrijitorul; Brecht – Weill: Opera de trei parale; Mrożek: Dragoste în Crimeea; Goldoni: Gâlcevile din Chioggia; Frisch: Biedermann și incendiatorii.
3minut