„Existăm pe această lume cu un rost: să ne simțim acasă într-un colț al ei.” – este enunțul emblematic din cel de al treilea volum al trilogiei Ábel, devenit deja un moto.
Provine dintr-o familie secuiească de mici proprietari, numele de familie era inițial Tamás (tatăl Tamás Dénes, mama Fancsali Márta). Din cauza unui accident din copilărie își rănește mâna și devine incapabil pentru muncile agricole, astfel va avea o singură opțiune: să-și aleagă o altă cale, cea a tinerilor cu carte. A absolvit gimnaziul Romano-Catolic din Odorheiu Secuiesc, obținând bacalaureatul în uniformă militară, după care pleacă pe frontul italian ca voluntar. În 1919 se înscrie la facultatea de drept a universității clujene, dar pentru că limba de predare devenise deja cea română, se va transfera la Academia de Comerț pe care o absolvă în 1922. După obținerea diplomei este funcționar la bancă pe o perioadă scurtă, urmând să plece în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat mai întâi ca sezonier, apoi ca funcționar la bancă. Majoritatea primelor nuvele sunt scrise în această perioadă. Textele pentru volumul de debut (Lélekindulás [Cutremurul sufletelor], 1925) sunt trimise de peste ocean, iar apariția cărții se datorează în mare măsură logodnicei sale.
Debutul din 1922 e convingător: prima lucrare în proză obține premiul întâi al concursului de nuvele inițiat de cotidianul Keleti Újság, după care nuvelele apărute în antologia Tizenegyek [Cei unsprezece] – 1923 – au avut deasemenea un ecou considerabil. Balázs Ferenc și Jancsó Béla, teoreticienii grupului care gravita în jurul antologiei au considerat că, alături de Nyirő József, Tamási este cel care reprezintă „literatura secuiască”, o abordare nouă prin limbaj și tematică în mediul literar transilvan. Nuvelele scrise până la finele anilor ’20 sunt pătrunse de ideea izbăvirii neamului și de responsabilitatea față de comunitatea din care provine. Din aceste scrieri răzbate debusolarea generației de după război, dar și înverșunarea cu care-și caută rostul în noile circumstanțe: mai mulți eroi ai scrierilor sale se întorc în sat, cu fața spre pământ, pentru a prinde puterea necesară reînceperii.
După întoarcerea din America în 1926 se va stabili la Cluj și se implică în viața publică. Devine membrul cercului de scriitori secui grupați în jurul lui Benedek Elek, și împreună cu ei va susține serate literare în numeroase orașe din Ardeal. Este invitat la prima întrunire de la Brâncovenești organizată de cercul Helikon, participă la disputa despre rolul scriitorului în perioada interbelică, aceea de a-și declara atașamentul față de comunitatea sa și de a-și asuma rolul în identificarea și rezolvarea problemelor maghiarimii ardelene. În acest spirit va publica articole în cotidianul Ellenzék, Brassói Lapok, respectiv în revista Erdélyi Helikon.
Ca scriitor recunoscut e invitat în 1942 la întâlnirea de la Lillafüred, Ungaria, unde își reafirmă convingerea pentru o abordare democratică în încercarea de a depăși impasul pricinuit de implicarea în cel de al doilea război mondial. Tamási activează în acest sens și în România, care tindea să alunece din ce în ce mai vizibil spre o dictatură de dreapta: prin seria de articole întitulată Cselekvő erdélyi ifjúság [Tineretul ardelean activ] pregătește terenul pentru Întâlnirea de la Târgu Mureș.
Lucrările acestei întâlniri din 2–4 octombrie 1937 sunt prezidate de scriitor, care este și coautorul Manifestului de la Târgu Mureș. Documentul pledează pentru o coagulare a tuturor forțelor sociale și depășirea disensiunilor ideologice în vederea unei reprezentări adecvate ale intereselor naționale ale comunității maghiare ardelene. În anii ’30 prozatorul joacă un rol determinant în acțiunile prin care se încerca realizarea dezideratelor Întâlnirii de la Mureș în condițiile impuse de dictatura regală.
În nuvelele care au urmat romanului de sorginte biografică publicat în 1929 cu titlul Szűzmáriás királyfi [Prințul Fecioarei Maria] – apărute în volumele: Erdélyi csillagok [Stele ardelenești], 1929; Hajnali madár [Pasărea din zori], 1929; Helytelen világ [Lume incorectă], 1931 – se poate observa apariția unui text decantat, lipsit de excesele stilului secesionist, care îmbină absurdul basmelor populare cu elemente expresioniste. În nuvelele acestei perioade realitățile sociale ale epocii sunt mai bine conturate și înfățișate în profunzimea lor. În urma acestui schimb de registru se naște cea mai cunoscută operă a sa, trilogia Ábel – Ábel a rengetegben (Abel în codru), 1932; Ábel az országban [Abel în țară], 1933; Ábel Amerikában [Abel în America], 1934). Personajul principal e „un Sancho Panza miraculos și minuscul” (Bálint György), care, trecând din peripeție în aventură, cutreieră țara și lumea, într-o căutare perpetuă a adevărului.
Succesul îi aduce și recunoașterea oficială: este distins cu pemiul Baumgarten în 1930, respectiv 1933. Următoarele stații ale carierei sale sunt romanul Jégtörő Mátyás [Matei, spărgătorul de gheață] (1935) și seria de piese de teatru (Énekes madár [Pasărea cântătoare], 1934; Tündöklő Jeromos [Jeromos cel Lucios ] 1937; Vitéz lélek [Suflet viteaz], 1941; Csalóka szivárvány [Curcubeu înșelător], 1942), Bătălia dintre Bine și Rău este leitmotivul acestor piese, o confruntare derulată în cotidianul satului secuiesc, cu participarea unor puteri naturale și supranaturale.
După semnarea celui de al doilea tratat de la Viena continuă să se țină departe de implicarea directă în viața politică, dar își articulează atitudinea prin publicistică, o culegere a acestor scrieri va apărea în volumul Virrasztás [De veghe] în 1943, an în care va lua cuvântul și la conferința de la Balatonszárszó, un forum unde tineretul reformat și catolic, respectiv intelectuali de seamă ai vremii au dezbătut chestiuni legate de război, și opțiunile societății maghiare după încheierea conflagrației.
Tamási este cel care redactează manifestul cercului Helikon în 1942, document în care se conturează atitudinea scriitorilor față de situația din Transilvania după semnarea celui de al doilea Tratat de la Viena.
Participă la acțiunile Frontului din Martie, organizație care milita pentru ieșirea Ungariei din război, iar în iunie 1944 este coautorul memorandumului prin care un grup de intelectuali ardeleni îi solicită lui Horthy Miklós semnarea unui acord separat de pace. În septembrie 1944 pleacă la Budapesta pentru a-și proteja cea de a doua soție de origine evreiască, și nu se întoarce pentru că în România între timp devine ținta unor atacuri politice.
Între 1945–1947 își asumă o activitate politică în tabăra Partidului Național Țărănesc din Ungaria: este invitat în funcția de deputat cu ocazia formării primului parlament maghiar democrat. Preluarea puterii de către comuniști pune capăt carierei politice, dar este exclus și din viața literară. Perioada de destindere relativă survenită după moartea lui Stalin îi aduce și reabilitarea: în 1953 vor apărea două romane, cartea autobiografică Bölcső és Bagoly [Leagăn și bufniță] și romanul Hazai tükör [Oglinda de acasă], care își propune prelucrarea unei teme pașoptiste. În 1954 este distins cu premiul Kossuth, devine membru al Consiliului Național al Frontului Popular Patriotic. În perioada care urmează acestei reabilitări devine posibilă vizita în satul natal și reluarea legăturilor cu cercurile literare transilvane, scriitorul având de gând chiar să se repatrieze definitiv.
În septembrie 1956 este ales în președenția Uniunii Scriitorilor Maghiari. În articolele scrise în zilele revoluției din ’56 precum și în prelegerile ținute în această perioadă va avea o atitudine responsabilă în favoarea deschiderii democratice oferite de revoluție. După preluarea puterii de către Kádár János va redacta textul manifestului Uniunii Scriitorilor (Gond és hitvallás [Necaz și asumare]), apărut în 28. decembrie 1956, gest care atrage mai multe anchete din partea autorităților din siguranța statului. La începutul anilor ’60 se implică în procesul de consolidare. Din 1963 devine membru în prezidiul Consiliului Național pentru Pace.
A fost înmormântat în satul natal cu o ceremonie demnă și sub privirea autorităților și a securității alertate. În 1971 va primi un monument sculptat dintr-o singură piatră de trachit dăltuită de către Szervátiusz Jenő și Tibor. Acest memento va fi așezat lângă biserica din Lupeni, la câțiva metri de mormântul efectiv al scriitorului.
Editarea operelor sale în România devine posibilă doar post mortem, acestea fiind publicate începând cu anii 1970 și în românește: un volum de nuvele în seria Biblioteca Kriterion în 1979 (Obșteasca înviere. În traducerea lui Constantin Olariu, cu prefața semnată de Francisc Păcurariu), apoi versiunea romanului Czímeresek (Blazonarzii. 1980. (traducători Adrian Hamzea și A. I. Brumaru, prefață de Mircea Zaciu), și în fine primul volum al trilogiei Ábel (Abel în codru). Traducere de Constantin Olariu, 1987).
RoMIL; ÚMIL
Sipos Lajos: Tamási Áron élet- és pályarajza. Elektra Kiadóház, Budapest, 2006.
7minut