Tatăl, originar din Săbed, fiind funcționar la căile ferate, familia își schimbă des domiciliul. László se va naște ca al treilea copil, și își petrece copilăria la Zărnești. La vârsta de șapte ani familia se mută la Cluj, unde își termină studiile medii la Colegiul Unitarian în 1925. În 1926–1927 este bursier la universitatea din Strassbourg unde frecventează cursuri de filozofie și teologie. În vacanța dintre cei doi ani univesitari lucrează ca muncitor la turnătoria uzinei metalurgice din Graffenstaden. Întors în 1928, își continuă studiile de teologie la Universitatea Ferdinand I., dar își întrerupe pregătirea din cauza unor conflicte ideologice. După acest moment – potrivit propriei mărturisiri: datorită permanantelor crize și deziluzii – se va muta în 1931 la Arad, unde devine funcționar la o firmă comercială și de transport. În 1932 revine la Cluj și încearcă să obțină diploma de profesor, dar renunță la această intenție în 1935. Din 1933 este colaborator intern al cotidianului clujean Ellenzék, între 1936–1937 devine dramaturg la Teatrul Thália din Cluj .
Deși poeziile îi apăruseră încă în perioada timpurie (mai ales în perioada gimnaziului), își va găsi propriul timbru doar în anii 1930.
Tânărul poet purcede la inventarul sinelui și al realității, raportîndu-se la idealuri abstracte. Incapabilitatea de a renunța la idealuri îl împing spre o stare permanentă de dezolare, iar în efortul asumat pentru păstrarea demnității umane ajunge ca la începutul anilor ’30 lirica sa să devină o lume tot mai interiorizată, cu un cert mesaj al înstrăinării.
Pe lângă poezie se afirmă ca prozator, dar e atras și de activitatea științifică. Creațiile mai importante din această perioadă sunt: Délia (poem epic, 1936), Alkotó szegénység [Sărăcie fecundă], poezii, 1939), Veér Anna alszik [Veér Anna doarme], povestiri, 1941, Ész és bűbáj [Rațiune și magie], studii, 1943, Telehold [Luna plină], poezii, 1944.
Renunță la jurnalism în 1938, din cauza neprezentării la convocarea în armată e condamnat la un an de închisoare, apoi e nevoit să efectueze stagiul militar de un an și jumătate. După semnarea celui de al doilea tratat de la Viena este învățător în satul Bărăi (astăzi face parte din comuna Căianu) din județul Cluj. Aici va descoperi chiuiturile caracteristice folclorului românesc, și va publica un volum în traducerea sa (Zöld levél [Foaie verde], 1942.) În prefața cărții notează: „Poeziile populare românești care urmează, chiuiturile, le-am cules în iarna lui 1940–41… Am tradus un mănunchi din ele, pentru că mi s-a părut că sunt nimerite pentru a prezenta cât de înrudite sunt culturile populare maghiară și românească.” Între 1941–1942 este angajatul Bibliotecii Universitare din Cluj și dramaturg la Teatrul Național Maghiar. În 1943 i se acordă premiul Fundației Baumgarten.
În toamna anului 1942 înființează împreună cu Asztalos István, Bözödi György, Jékely Zoltán și Kiss Jenő o revistă trimestrială intitulată Termés.
După 1944 s-a implicat activ în viața politică. Este membru fondator al Uniunii Populare Maghiare, participă la organizarea organizației clujene; colaborează la cotidianul Világosság. În 1945 devine membru al Partidului comunist. Între 1945–1947 ocupă funcția de director al Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, e conducător al organizației locale a UPM, și redactor șef al cotidianului local Népi Egység .
Începând din toamna anului 1947 este profesor de estetică și de literatură universală, apoi de teoria literaturii și istoria limbii la Universitatea Bolyai. Performanțele îi sunt recunoscute în 1955 prin acordarea Premiului Republicii Populare Române. În această perioadă publică cu precădere poezii cu tematică politică, așa numite poezii cu și despre partid (apărute în volumele: Sokan szólunk [Vorba celor mulți], 1950, Válogatott versek [Poezii alese], 1955).
Dintre traducerile sale cele mai reușite sunt transpunerile lui Baidelaire și Eminescu. Va traduce în limba maghiară și două romane ale lui Mihail Sadoveanu (Venea o moară pe Siret, Nicoară Potcoavă), iar versiunea în maghiară a celui din urmă roman va isca controverse vehemente.
Începând deja din 1940 se va orienta treptat și tot mai mult spre eseu și redactarea studiilor literare. După apariția volumului Ész és bűbáj [Rațiune și magie] și prelegerile universitare ținute după 1947 devine din ce în ce mai evidentă această schimbare de direcție. Astfel apare cartea sa care introduce noi puncte de vedere în literatura esteticii maghiare: A magyar ritmus formái [Formele ritmului maghiar], (1955), și culegerea de studii (Nyelv és irodalom [Limbă și literatură], 1955). Între timp lucrează la o temă cu o importanță deosebită: studiul comparativ între limbile finno-ugrice și cele indoeuropene, dorind să demonstreze înrudirea dintre ele. Demersul a fost primit cu rezerve de contemporani, iar atitudinea nu s-a schimbat de atunci, deși lucrarea a apărut cu 15 ani după moartea sa (A magyar nyelv őstörténete [Istoria străveche a limbii maghiare], 1974).
În 1959 va intra în conflict cu conducerea de partid cu ocazia ședințelor de pregătire a unificării universităților Bolyai și Victor Babeş. În semn de protest pentru umilirea sa publică recurge la suicid, aruncându-se în fața trenului la Someșeni, un sat aflat la periferia Clujului. Este înmormântat la Cluj, în cimitirul central Házsongárd.
Opera sa însumată în trei volume a apărut în colecția Scriitori maghiari din România (1967, 1969, 1974). O culegere de versuri i-a fost tradusă în limba română de Ioanichie Olteanu (Versuri alese, 1956).
RoMIL
Szabédi László: Telehold – Veér Anna alszik. Bukarest, 1967.
A magyar irodalom története. mek.niif.hu/02200/02228.html (*2018. márc. 26.)
5minut