Este unul din cei mai cunoscuți creatori ai prozei și dramei secolului 20. din literatura maghiară ardeleană.
Se naște la Cămărașu dintr-o familie de agricultori, tatăl András, mama Székely Berta. Clasele primare din satul natal sunt urmate de studiile medii efectuate începând din 1940 la Colegiul Reformat din Aiud. Profesorul său de literatură maghiară Vita Zsigmond este cel care-i deschide calea spre publicare: la propunerea sa redactorul șef al revistei locale Szövetkezés acceptă provocarea, și astfel îi apare primul text (Egy őzike édesanyja [Mama unei căprioare]) în numărul revistei din 15. decembrie 1942.
Datorită intervenției preotului din satul natal va continua studiile din toamna anului 1944 la Colegiul Reformat din Cluj, fiind acceptat ca semibursier.
Este momentul în care Balogh Edgár îl va lua sub patronajul său și îi propune un post de reporter la cotidianul Világosság, organul de presă al Uniunii Populare Maghiare, astfel va lua contactul încă de tânăr cu viața politică. Din 1945 este colaboratorul ziarului, apoi devine activist la centrul cooperatist maghiar. Primele scrieri de proză îi vor fi publicate în revista Utunk în aprilie 1946. În 1947 (fiind încă elev de gimnaziu) colaborează la redactarea unor publicații de propagandă destinate tineretului.
Pe lângă talentul său va fi propulsat în carieră și datorită faptului că – la fel ca și mulți contemporani ai săi, proveniți din țărănime sau cu origini mic-burgheze – a devenit adeptul noii ideologii comuniste. Această încărcătură ideologică apare în primul rând în volumele sale publicate în anii ’50 – în care sunt prezentate secvențele cotidiene ale personajelor provenite din păturile sărace, respectiv conflictele dintre vechea și noua ordine; în privința instrumentelor artistice îi sunt modele scriitorii de factură sămănătoristă și operele lui Móricz Zsigmond.
În primăvara lui 1948 – în timp ce colegii săi de clasă se pregătesc pentru bacalaureat – devine colaborator la săptămânalul de tineret Ifjúmunkás, din octombrie va fi numit redactor șef la revista Falvak Népe (din iulie 1952 apărut sub noua denumire de Falvak Dolgozó Népe).
În toamna anului 1948 se înscrie la Institutul Maghiar de Artă, la secția regie, dar nu frecventează cursurile, și este exclus. În 1949 se căsătorește cu Szabó Éva, iar din această relație vor avea doi copii.
Începând din iunie 1951 redacția revistei Falvak Népe va fi mutată la București, Sütő demisionează în acel moment, dar i se acceptă plecarea din redacție abia în 1954. Și-a explicat ulterior gestul prin dorința de a ocoli cenzura, efort care i s-a părut mult mai greu în condițiile din Capitală. Între timp piesa în trei actei intitulată Mezítlábas menyasszony (Mireasa desculță) – scrisă împreună cu Hajdu Zoltán – și volumul de nuvele Emberek indulnak (Pornesc oamenii) au fost dinstinse cu Premiul Republicii Populare Române.
În 1954 reușește să se întoarcă în Transilvania, se stabilește la Târgu Mureș, unde – începând din martie anul următor – devine redactor șef adjunct al revistei Igaz Szó. În microromanul Félrejáró Salamon [Rătăcirile lui Solomon] publicat în 1956, apare și o anumită tentă critică la adresa sistemului social existent, gest explicabil prin atmosfera anilor de după moartea lui Stalin. Atitudinea sa rămâne fără ecou imediat, reacțiile vor sosi doar după ce filmul produs folosind ca scenariu textul romanului este interzis.
În decembrie 1957 ia ființă revista Művészet (din octombrie continuă să apară cu titlul Új Élet și cu profilul schimbat), al cărei redactor șef va fi numit, funcție menținută până la pensionare (31. iulie 1989). Apariția acestui organ de presă se datorează promisiunii conducerii de partid făcute în urma întâlnirii cu intelectualii maghiari, întâlnire care s-a desfășurat înainte de evenimentele din Ungaria din 1956.
În perioada 1969–1981 este secretarul Uniunii Asociației Scriitorilor din Târgu Mureș, între 1972–1981 deține funcția de vicepreședinte a Uniunii Scriitorilor din România, după 1990 membru în consiliul director. Referitor la cariera sa politică sunt de menționat următoarele repere: în 1947 devine membru al Partidului Muncitoresc Român, membru al comitetului de partid al Regiunii Autonome Maghiare, între 1965–1980 deputat în Marea Adunare Națională, în perioada 1969–1984 membru supleant al Comitetului Central al PCR.
De la începutul anilor ’70 devine tot mai evidentă îndepărtarea sa de curentul spiritual-ideologic care i-a marcat tinerețea, a criticat de mai multe ori metodele naționaliste manifestate în politica partidului. Începând de la finele anilor ’60 va lua atitudine în apărarea limbii materne și pentru păstrarea valorilor comunității maghiare: momentul de start și în același timp cel de cotitură în cariera sa de prozator reprezintă romanul-jurnal Anyám könnyű álmot ígér (1970) (Un leagăn pe cer – tradus în limba română de Romulus Guga, cu o prefață de Titus Popovici, 1972), continuând cu volumele Rigó és apostol [Mierlă și apostol] (1970), az Istenek és falovacskák [Zei și căluți de lemn] (1973), Engedjétek hozzám jönni a szavakat (1977) (Lăsați cuvintele să vină la mine – tradus în limba română de Hegedüs Ladislau, cu prefața lui Fănuș Neagu, 1979), mai ales în eseurile Nagyenyedi fügevirág [Floarea smochinului din Aiud], sau Perzsák [Persani]. Dramele sale (Egy lócsiszár virágvasárnapja (Floriile unui geambaș), 1974; Csillag a máglyán (O stea pe rug), 1975; Káin és Ábel (Cain și Abel), 1977 – cele trei drame apar într-un singur volum în traducerea lui T. Z. Paskuy, cu prefața semnată de Ion Ianoși, 1979; A szúzai menyegző [Nunta de la Susa], 1981) cu acțiuni plasate în zona trecutului istoric, ori într-un chenar biblic, transmit mesaje unice spre prezent, cu referiri la soarta minorității.
La mijlocul anilor ’80 – din cauza atitudinii sale disidente tot mai accentuate – puterea de la București îi restrânge tot mai mult posibilitățile de afirmare. Noile sale piese vor fi jucate doar pe scenele din Ungaria, unde apar și volumele cu o cadență ridicată, în timp ce la Editura Kriterion i se refuză – după o tergiversare prelungă – publicarea volumului de eseuri A lőtt lábú madár nyomában [Pe urmele păsării cu piciorul rănit] (apărut între timp la Budapesta în 1988). Persoana și operele lui Sütő ajung tot mai mult în centrul atenției opinie publice din Ungaria, dar și a celei internaționale: activitatea sa va fi recunoscută în 1979 prin acordarea premiului Herder. Ajunge în vizorul Securității: locuința sa e pusă sub urmărire, telefonul îi este ascultat și e amenințat de repetate ori.
După schimbarea de regim devine un membru activ al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România: este președintele, apoi președintele de onoare al organizației UDMR-Mureș.
Cu ocazia evenimentelor revoluționare mureșene din decembrie 1989 se evidențiează prin discursul său rostit în fața mulțimii. Momentul conflictului interetnic (martie 1990) din Târgu Mureș îl aduce din nou în prim-plan: este brutalizat de mulțimea adusă din valea Ghurghiului și manipulată de oamenii proaspăt desființatei Securități. În urma incidentelor va suferi răni multiple și își pierde ochiul stâng. Imaginile cu scriitorul rănit au avut un impact enorm în presa internă și internațională.
Este scriitorul sărbătorit al anilor ’90, primește nenumărate distincții. La Budapesta demarează publicarea întregii sale opere, apar două monografii impozante: în 1995 semnată de Bertha Zoltán și în 1997 de Ablonczy László (o lucrare de 500 de pagini, reeditată și completată în 2002).
Boala secolului nu l-a ocolit, se tratează la Budapesta, unde va muri. A fost înmormântat în cimitirul reformat din Târgu Mureș. Din partea scriitorilor români Mircea Dinescu și-a luat rămas bun la catafalcul său.
RoMIL, MEK.
sutoandras.adatbank.transindex.ro
S. A. életműve. Annotált bibliográfia. Összeáll. Kuszálik Péter. Budapest–Csíkszereda, 2009.
6minut