Născut într-o familie de agricultori într-un sătuc din Ţinutul Secuiesc, îşi începe studiile în Şumuleu Ciuc, aflat în proximitatea satului natal, iar în 1914 obţine diploma de învăţător. Interesul său faţă de artă se manifestă timpuriu, dar la începuturi s-a orientat către sculptură.
În timpul primei conflagraţii mondiale e trimis ca ofiţer de rezervă pe frontul de est, având însă în vedere talentul său, va fi mutat în tabăra artistică militară din orăşelul Mezőtúr (Ungaria), unde a avut şansa de a lucra laolaltă cu alţi artişti renumiţi precum Szőnyi István, Márton Ferenc şi Nagy István. În 1918 se înscrie la Institutul de Arte Plastice din Budapesta, unde se reorientează spre pictură, avându-i colegi printre alţii pe Szőnyi István şi Aba Novák Vilmos. Între anii 1920–22 a participat la tabăra de creaţie de la Kecskemét ca bursier, petrece mai multe sezoane estivale lucrând la Baia Mare.
După terminarea studiilor se întoarce în 1924 în satul natal, unde anturajul, peisajul secuiesc şi arta universului ţărănesc arhaic vor deveni elemente organice ale exprimării sale artistice. În 1925–26 se va prezenta publicului cu xilografii şi picturi pe simezele din Târgu Mureş, Cluj şi Braşov.
Intelectualii saşi cunoscători şi susţinători ai efortului de real nivel artistic îi vor cumpăra în scurt timp tablourile: astfel se iveşte posibilitatea de a efectua câteva călătorii de studiu în străinătate.
Va cutreiera Italia (având şi o expoziţie la Florenţa), Germania şi Austria. În 1938 i se vernisează o expoziţie la Londra.
Îndeletnicirile gospodăreşti şi pictatul l-au reţinut în Jigodin, dar din când în când a vizitat şi oraşele transilvane. În 1930 a participat la înfiinţarea Breslei Barabás Miklós, recunoscutul forum al artiştilor plastici maghiari din România.
Începând cu anii 20 a expus în mod constant în locaţii din ţară ori străinătate, având expoziţii personale la Zürich, Berlin, Praga, Nürnberg, Bucureşti, Cluj şi Braşov.
Pentru o perioadă scurtă între 1949 şi 1950 a fost profesor la Institutul Maghiar de Artă din Cluj, predând pictura în acuarelă.
În 1959 donează 44 de picturi oraşului Târgu Mureş, punând astfel bazele colecţiei care îi poartă numele. Opera sa cuprinde în primul rând picturi în ulei, a recurs mai rar la tempera sau acuarelă, dar lucrările în acvaforte, sau xilogravurile au devenit şi ele foarte apreciate. O componentă inestimabilă a creaţiei lui Nagy Imre îl reprezintă galeria de portrete în tuş, reprezentând personalităţile de seamă ale vieţii culturale şi artistice maghiare din Transilvania.
Prin testamentul său şi-a donat colecţia (însumând mai mult de 6000 de lucrări) oraşului Miercurea Ciuc, o moştenire culturală preluată spre păstrare în muzeul memorial construit la Jigodin.
Pânzele sale – fie că sunt momente surprinse din cotidian ori portrete – se leagă de universul agrestului, de lumea pură şi simplă a truditorilor de pe ogoare, ne prezintă un peisaj aspru, de parcă ar fi un decor aproape baladesc, ne relevă relaţia armonioasă dintre secui şi natură.
Scrierile sale intitulate Följegyzések [Adnotări] şi Ahogy Csíkba megérkeztem… [Când ajuns-am în Ciuc…], conţin şi valenţe autobiografice; primul volum a apărut la editura bucureșteană Kriterion, cel din urmă la Budapesta.
Az én falum (Satul meu – 1962, Jigodin)
Az utolsó két ló (Ultimii doi cai – 1965, Jigodin)
Krumpliszedők (Culegătorii de cartofi – 1968, Cluj)
Noé bárkája felé (Spre arca lui Noe – 1967, Cluj)
Pihenés (Odihnă – 1973, Cluj)
Régi temető (Cimitirul vechi – 1969, Jigodin)
Fürdés (La scăldat – 1967, Cluj)
Avignoni kisasszonyok Zsögödön (Domnișoarele din Avignon la Jigodin – 1965)
3minut