Familia are rădăcini secuiești pe linia paternă, iar din partea mamei provine din Rimetea, dar a trăit de mai multe generații la Cluj. Tatăl, Mikó Lőrinc judecător de de plasă, iar printre rude se numără personalități ilustre precum ministrul de externe Gratz Gusztáv sau istoricul de artă Kelemen Lajos. Își efectuează studiile la Cluj: obține diploma de bacalaureat în 1929 la Colegiul Unitarian, în 1934 devine student la facultatea de drept a Universității Ferdinand I., unde își susține disertația de doctorat (Autonomia culturală a ținutului secuiesc) care apare într-o ediție specială a revistei Glasul minorităților (1934). În 1954 obține o a doua diplomă, cea de profesor de limbă și literatură rusă la Universitatea Bolyai.
În timpul studenției este colaborator principal al revistei Erdélyi Fiatalok. În această perioadă apare volumul Az erdélyi falu és a nemzetiségi kérdés [Satul transilvan și problema națională] (1932), despre care apar critici în revista Gând românesc, semnată de Ion Chinezu (1933/1.), respectiv în Patria, sub semnătura lui I. Costea (1933/38.). Scrierile sale sunt publicate de Keleti Újság, Magyar Kisebbség, Keresztény Magvető (revista unitarienilor ardeleni), în Erdélyi Múzeum.
Mai târziu va publica cu precădere în revista Hitel – devenind membru al cercului coagulat în jurul revistei.
În perioada 1934–1936 obține o bursă pariziană și urmează studii de drept internațional la Sorbona. Cariera politică debutează la sediul de la București al Partidului Maghiar din România. În 1937 este ales deputat de Odorhei în parlament, dar legislativul nu se va întruni. În 1938, după instaurarea dictaturii regale activează ca secretar general al biroului de la București pentru apărarea drepturilor înființat de Comunitatea Populară Maghiară și coordonată de Bánffy Miklós. Această organizație funcționa ca un departament în cadrul Frontului Renașterii Naționale, formațiune înființată de Carol al II-lea ca partid unic în perioada dictaturii carliste.
În 1939 se însoară cu Kauntz Kornélia (1918–1979), descendentă a unei familii cu înaintași iluștri, după semnarea celui de al doilea Tratat de la Viena este deputat în parlamentul ungar din partea Partidului Ardelenesc (1940–1944). Între timp își menține un birou de avocatură la Cluj. În 1941 apare la Budapesta cartea Huszonkét év [Douăzeci și doi de ani], volumul fiind o istorie politică exactă și obiectivă a comunității maghiare din Transilvania în perioada 1. decembrie 1918–30. august 1940. Este o imagine, bazată pe informații din surse sigure, despre situația interbelică a maghiarimii din România, bătăliile politice duse de Partidul Maghiar pentru drepturile comunității, dar și despre mediul în care a fost nevoit să ducă această luptă. În acestă perioadă își susține teza de profesor asociat, lucrare editată ulterior într-un volum (Nemzetiségi jog, nemzetiségi politika [Drept minoritar, politică minoritară], 1944), și care se numără și în prezent printre textele de referință ale tematicii.
În octombrie 1944 va fi deportat împreună cu trei mii de civili clujeni de către trupele sovietice și ajunge în lagărul de la Taganorg, oraș situat pe malul Mării Azov. Aici va învăța limba rusă, iar după întoarcerea din lagăr, a fost profesor de limbă și literatură rusă decenii întregi în fosta sa școală. Între 1955–1962 a tradus nouă cărți (din rusă și franceză).
Tentativele sale de a găsi calea de mijloc în anii crânceni ai dictaturii comuniste s-au soldat cu eșec: în urma valului de represalii care au urmat revoluției ungare din 1956 va fi îndepărtat de la catedră, i se retrage și dreptul de a publica.
Lucrează ani de a rândul ca magazioner într-un depozit de cărți, apoi ca vânzător în librărie, scriindu-și studiile la locul de muncă pe tejghea în pauzele dintre servirea clienților (studii apărute în volum sub titlul Honpolgárok és világpolgárok [Cetățeni ai patriei și cetățeni ai lumii], 1967), romanele biografice despre Bölöni Farkas Sándor (A bércre esett fa [Arborele singuratic], 1963) și Brassai Sámuel (Az utolsó erdélyi polihisztor [Ultimul polihistor din Ardeal], 1971). Poate cea mai cunoscută carte a sa este volumul scris împreună cu Dávid Gyula: Petőfi Erdélyben [Cu Petőfi în Ardeal], (1972).
Cel de al treilea volum din seria romanelor biografice, cel scris despre Orbán Balázs A szülőföld szerelmese [Îndrăgostit de pământul natal] apare cu mult după moartea sa, în 2000.
În atmosfera relativ destinsă a anilor 60 putea să revină în viața publică, după 1964 este ales curatorul principal al Bisericii Unitariene. Reabilitarea politică a fost înlesnită în mare parte prin faptul că a devenit colaborator al securității, fiind concomitent urmărit și informator. Nu a renunțat la demnitate nici în această situație contradictorie, în rapoartele sale scrise pentru autorități a încercat să tematizeze cele mai importante probleme ale comunității maghiare din România, oferind doar informații neutre, arhicunoscute.
În anii 1970, la fel ca și ceilalți scriitori maghiari, i s-a permis să călătorească în străinătate, a ținut prelegeri despre situația literaturii maghiare din România în Uniunea Sovietică, în RDG și RFG, respectiv în Statele Unite ale Americii.
Începând din 1970 și până la pensionare a fost redactorul Editurii Kriterion la sucursala clujeană, fiind totodată un consilier al editurii, coordonând publicarea seriei Téka .
Problematica drepturilor minorităților revine în acești ani în prim-planul activității sale: va fi consilierul de specialitate al lui Fazekas János, secretarul Comitetului Central al PCR, iar scrierile sale legate de această tematică vor fi publicate în mai multe reviste (însumate și redactate în volumul Változatok egy témára [Variațiuni pe o temă]. Cu studiul introductiv semnat de Gáll Ernő, 1981). Scrierile memorialistice i-au apărut parțial în volume postume (Akik előttem jártak [Precursorii mei], 1976, A csendes Petőfi utca [Liniștita stradă Petőfi], 1978).
Az erdélyi falu és a nemzetiségi kérdés [Satul ardelean și problema minoritară]. Kolozsvár, 1932.
Erdélytől Európáig [Din Ardeal până în Europa]. Debrecen, 1935.
Nemzetiségi jog és nemzetiségi politika [Drept minoritar, politică minoritară]. Kolozsvár, 1944.
A bércre esett fa, Bölöni Farkas Sándor életregénye [Arborele singuratic. Roman biografic despre Bölöni Farkas Sándor]. Bukarest, 1969.
Az utolsó erdélyi polihisztor. [Ultimul polihistor din Ardeal] – despre Brassai Sámuel. Bukarest, 1971.
Változatok egy témára. Cikkek, tanulmányok (1965–1974) [Variațiuni pe o temă. Articole, studii (1965–1974)]. Bukarest, 1981.
RoMIL, ÚMÉL.
Mikó Imre: Akik előttem jártak. Kriterion, Bukarest, 1976.
Stefano Bottoni: Népszolgálat, túlélés, kollaboráció. Mikó Imre és a román állambiztonság, 1948–1971.
5minut