Lângă numele baronului Kemény János – ca ocupație – de obicei i se atașează profesia de scriitor. Este o mențiune lacunară, el fiind totodată mecena, director de teatru, întemeietorul comunității scriitoricești Helikon.
Tatăl său, Kemény István s-a înglodat în datorii, după ce a garantat pentru cineva, care însă nu și-a plătit datoria. Rudele l-au sprijinit în această situație critică, dar cu condiția să-și înceapă o viață nouă în America. Familia va emigra astfel în Lumea Nouă, unde tatăl îi va intreține ca lucrător fizic – aflăm din volumul autobiografic al lui Kemény János Kakukkfiókák [Puii de cuc], apărut în 1972. După moartea prematură a tatălui, mama scriitorului se va reîntoarce cu copiii în Transilvania – el având atunci aproape un an. Copilăria și-o petrece la Iara de Jos, apoi devine elevul colegiului Reformat din Cluj, continuând la Colegiul Unitarian unde obține diploma de bacalaureat în 1921.
În 1922 devine redactorul revistei de tineret Előre. Publicația modestă se confruntă însă cu dificultăți financiare și va înceta să apară după doar nouă numere. Printre colaboratori îi regăsim pe Balázs Ferenc, Kacsó Sándor, Jancsó Béla. Kemény publică și în antologia tinerilor scriitori Tizenegyek [Cei unsprezece] apărută în 1923.
Își începe studiile de inginerie silvică la Viena, dar va renunța în scurt timp: în 1923 va moșteni de la o rudă castelul și domeniul de la Brâncovenești, astfel că revine în Transilvania și se însoară cu Augusta Paton, fiica arheologului englez William Paton.
Își va folosi avuția pentru a sprijini obiective culturale: la invitația sa va avea loc în castelul de la Brâncovenești prima întâlnire a cercului de scriitori Erdélyi Helikon în iulie 1926, care s-a perpetuat anual până în 1944, deschizând astfel un capitol nou în istoria literaturii maghiare din Transilvania.
Începând din 1928 este membru al Asociației Kemény Zsigmond din Târgu Mureș, apoi președintele Asociației Literare Ardelene, din 1931 devine director al Thália Magyar Színház SA. După semnarea celui de al doilea tratat de la Viena continuă ca director general al Teatrului Național de la Cluj (1941–1944).
În noua conjunctură socială de după cel de al doilea război mondial Kemény János va împărtăși soarta aristocraților maghiari.
În iunie 1945 va fi însărcinat împreună cu Tompa Miklós cu înființarea unui teatru nou la Târgu Mureș, iar instituția denumită Székely Színház și-a ținut prima reprezentație în data de 10. martie 1946. Tompa Miklós a devenit regizor principal, iar Kemény János dramaturg, dar a fost îndepărtat din funcție în 1952, în numele „luptei de clasă” (anterior i se confiscă domeniile îmreună cu castelul de la Brâncovenești) și este nevoit să lucreze doi ani la o varniță pentru a-și intrețiene familia. A fost reabilitat într-o oarecare măsură în 1954, devine bibliotecar la Intitutul de Arte Teatrale Szentgyörgyi István, iar după patru ani va continua în redacția revistei Művészet / Új Élet unde este șeful rubricii teatru-artă până la pensionarea sa din 1968.
„Kemény János a fost deosebit de stimat în cercurile teatrale și literare, în perioada directoratului clujean actorii și angajații teatrului l-au îndrăgit pe conducătorul discret, manierat și profund uman. Cultura generală vastă și titlul de baron, respectiv numele cu rezonanță istorică au contribuit deasemenea la farmecul său. Numele său a reprezentat pentru mulți garanția că întemeierea teatrului de la Târgu Mureș nu este o aventură, ci demarează ca o intreprindere artistică bine gândită și plină de promisiuni” – va nota despre Kemény Kovács Levente în lucrarea sa A marosvásárhelyi Székely Színház története [Istoria Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș].
După nuvelele apărute în antologia Tizenegyek [Cei unsprezece] din 1923, va publica mai multe romane și volume de nuvele (Kákóc Kis Mihály, 1929, Kutyakomédia [Comedie deșartă], 1934, Ítéletidő. Történetek és rajzok a havas életéből [Furtuna. Povestiri și schițe din viața muntelui], 1938, Kokó és Szokrátész. Déltengeri történetek [Koko și Socrates. Povestiri de pe mările sudice], 1940). Istoricul literar Pomogáts Béla îi caracterizează astfel cariera de scriitor: „Romanele, povestirile, mai apoi lucrările autobiografice semnate de Kemény János propuneau mereu o descriere intim-personală a vieții, omului și peisajului ardelean. Se simțea în largul său în acest nediu, printre acești oameni, și acest sentiment de comfort nu putea fi zdruncinat de cenzură, marginalizare, hărțuire. ”
În perioada postbelică putem reține apariția unor noi volume: suita de nuvele în cartea A havas dicsérete [Elogiu muntelui] în 1957, urmată de romanele: Vadpáva [Păunul sălbatic] – 1958, Farkasvölgy [Valea lupilor] – 1963, Víziboszorkány [Vrăjitoarea vâltorilor] –1965. În volumul intitulat Vásárhelytől Lazacországig [De la Târgu Mureș până la Țara Somonilor] – 1972 – va relata impresiile de călătorie din Anglia și Scoția.
În ultimii ani de viață a început să-și însume memoriile autobiografice, dar a reușit să definitiveze doar primul volum: Kakukkfiókák [Pui de cuc], care cuprinde perioada copilăriei și a tinereții. „Am conștientizat lumea la Iara de Jos, tot de Iara mă leagă cele mai fascinante amintiri din copilărie. Iată de ce – în loc de americanul Pittsburgh – consider că această localitate care ar merita rangul de orășel, mi-e satul natal adevărat, iar Ardealul țara mea natală.” – se confesa în acest volum Kemény János.
A fost înmormântat în grădina castelului de la Brâncovenești, aproape de masa de piatră ridicată în memoria lui Kuncz Aladár, unul din cei mai redutabili prozatori ai cercului literar Helikon.
Kákóc Kis Mihály. Kolozsvár, 1929.
Kutyakomédia [Comedie deșartă]. Kolozsvár, 1934.
Ítéletidő. Történetek és rajzok a havas életéből [Furtuna. Povestiri și schițe din viața muntelui]. Kolozsvár, 1938.
Halász, vadász, madarász. Vadásztörténetek [Pescar, vânător, păsărar. Povestiri vânătorești]. Bukarest, 1969.
Apolló megtérése. Összegyűjtött novellák [Revenirea lui Apolon. Nuvele culese]. Bukarest, 1972.
A Kemény család honlapja. www.kemenyinfo.hu/?xid=9dd3a7c3
Pomogáts Béla: Kemény János öröksége. Várad, 3. évf. 3. szám.
Kovács Levente: A marosvásárhelyi Székely Színház története. Mentor, Marosvásárhely, 2001.
Kemény János: Kakukkfiókák. Pallas-Akadémia, Csíkszereda, 2014.
5minut