Interesul faţă de muzică îi marchează condiția încă de la o vârstă fragedă; într-o lucrare despre Enescu rememorează atmosfera anilor petrecuţi în oraşul natal astfel: „Amintindu-mi de Oradea tinereţii mele pot să afirm că, în pofida lipsei unei orchestre permanente, am avut parte de o viaţă muzicală efervescentă, cu mult peste dimensiunile oraşului. Muzica de cameră era îndrăgită şi interpretată în numeroase familii, în oraşul meu natal trăind instrumentişti de coardă şi pianişti excelenţi, şcoliţi în străinătate. Calitatea vieţii concertistice a urbei se ridica la nivelul exigenţelor acestora, şi astfel am avut oportunitatea de a audia evoluţia unor artişti renumiţi pe scenele orădene încă de la vârsta de 12 de ani.”
După anii de tinereţe petrecuţi la Oradea, începând din 1933 îşi continuă studiile la Academia de Muzică Liszt Ferenc de la Budapesta în clasa lui Stefániai Imre, de la care îşi însuşeşte aptitudinile pedagogice. Din 1935 participă la cursul de măiestrie de la Academia de Muzică din Viena, susţinut de Paul Weingarten şi Emil von Sauer, între 1937 şi 1938 până la Anschluss devine discipolul celui din urmă. Îşi absolvă studiile cu calificativul excelent, apoi se întoarce în Transilvania.
În timpul celui de al doilea război mondial e înrolat în detaşamentele de muncă şi trimis pe frontul ucrainean. Îşi pierde familia şi prietenii în vâltoarea conflagraţiei.
Cariera de profesor debutează la Cluj în 1945 ca profesor la Conservatorul Maghiar de Muzică, iar din 1950 la Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, urmând ca din 1967 până la pensionarea din 1979 să continuie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu de la Bucureşti. Studenţii săi îl apreciau pentru calităţile sale de pedagog pursânge, un specialist cu un stil de predare plin de empatie şi umor, dar riguros.
A accentuat în permanenţă importanţa respectării fidele a partiturii și perfecționării tehnice, totodată şi a elementelor emotive şi de conţinut ale expresivităţii muzicale.
I-a avut discipoli, printre alţii, pe Amirás Gábor, Molnár Judit, Gábor György, Paul Dan, Mokos Imre, Ávéd (Silló) Éva, Selmeczi György, Száva György, Elly (László) Kálmán, Radu Lupu.
În 1946 debutează în postura de concertist la Ateneul bucureştean ca solist al concertului de pian nr. V. de Beethoven, sub bagheta lui George Enescu. Începând din 1950 activează ca solist al Filarmonicii din Timişoara, iar din 1955, la Filarmonica clujeană. Fiind artist de renume naţional, concertează frecvent pe lângă scenele din Bucureşti – în afară de ţările socialiste – la Toulouse, Viena şi Ankara.
Îl caracteriza un permanent spirit autocritic, de o exigenţă exemplară. Critica de specialitate îl aprecia în primul rând pentru interpretarea opusurilor beethoveniene, dar îşi propunea cu plăcere în repertoriu creaţii de Bach, Mozart, Schubert, Schumann, Brahms şi Chopin, respectiv opere ale compozitorilor români şi maghiari. În 1955 a interpretat în premieră românească concertul de pian nr. III. de Bartók Béla. La radioul public a demarat un proiect amplu de înregistrare a celor 32 de sonate beethoveniene, efortul său nu s-a finalizat, deşi a interpretat întregul ciclu în mai multe oraşe. A fost membru în numeroase jurii internaţionale (Bucureşti, Moscova, Budapesta, Varşovia, München, Montevideo, Leipzig, Zwickau), a condus sesiuni de masterclass până în ultimii ani de viaţă (Weimar, Râmnicu Vâlcea).
„După război credeam că trebuie să-mi aduc aportul, ca lumea să devină mai bună. Azi mi-a rămas doar o singură dorinţă: să pot cânta în tihnă” – scria în ultimul an de viaţă. Criticii i-au apreciat sensibilitatea, stilul exact, convingător, plin de încărcătură emotivă considerabilă, bogăţia cunoştinţelor muzicale – toate în privinţa profilului său concertistic, la care se adaugă faptul că a reuşit să-şi fructifice din plin aptitudinile pedagogice.
3minut