Provine dintr-o familie de nobili „de Leţ şi de Trei Scaune”. S-a născut la Boziaş, un sat din comitatul Târnava Mică, localitate care în prezent face parte din Târnăveni. A absolvit studiile medii la Sibiu, pe cele superioare la Cluj, Budapesta şi la Sorbona, finalizându-şi pregătirea printr-un doctorat.
Se specializează în studii de drept şi științe politice. La începutul carierei e jude în comitatul Târnava Mică, în 1909, după examenul de avocatură îşi deschide un birou la Târnăveni.
Se căsătoreşte cu Staetz Hedvig în data de 27. decembrie 1909, iar din această căsnicie vor avea cinci copii, dintre care doar patru vor atinge vârsta majoratului.
În timpul primului război mondial participă la luptele de pe frontul rusesc în cadrul regimentului 2. de husari. Se întoarce cu rangul de căpitan, şi în perioada iunie 1917–noiembrie 1918 devine comite suprem al comitatului Târnava Mică. Deşi cariera sa este frântă în urma schimbării administrației, datorită pregătirii sale vaste devine una din cele mai talentate figuri de vârf ale maghiarimii transilvane din perioada interbelică, şi totodată principalul sprijinitor al bisericii catolice. În 1918 este preşedintele Comitetului Naţional Maghiar al comitatului Târnava Mică, în 1921 membru în conducerea Uniunii Maghiare Ardelene, iar după dizolvarea acesteia – începând din ianuarie 1922 – îl regăsim în conducerea Partidului Maghiar din România, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia de preşedinte al secţiei economice. În calitatea sa de economist deţine funcţia de membru în conducerea Erdélyi Bank [Băncii Ardelene], în perioada 1926–37 este senator de Ciuc în parlamentul României.
Începând din 1921 e membru al comitetului director al Statusului Romano-Catolic din Ardeal, iar din 1931 preşedintele laic al acestui organ.
A reprezentat cu abnegaţie interesele administrative şi educaţionale ale bisericii romano-catolice transilvănene în camera superioară a parlamentului român.
A fost cel care a conceput şi a depus proiectul de lege prin care s-a reglementat statutul juridic al Statusului Romano-Catolic din Ardeal în cadrul statului român (în mai 1932 regele Carol al II-lea şi Sfântul Scaun au semnat acordul prin care Statutul a fost integrat sub noua sa denumire de Consiliul Diecezal –în dreptul public românesc).
Odată cu anul 1938 România se afundă într-o serioasă criză politică: în februarie Carol al II-lea interzice activitatea partidelor, intră în vigoare o nouă constituţie, şi se va instaura un sistem dictatorial. Prin decret se înfiinţează singurul partid sub denumirea de Frontul Renaşterii Naţionale; organizaţia sa pentru minorităţi devine Comunitatea Populară Maghiară, în fruntea căreia va fi numit Bánffy Miklós. După semnarea celui de al doilea tratat de la Viena această organizaţie dispare în Transilvania de Nord, dar îşi continuă activitatea în partea de sud a Ardealului sub conducerea lui Gyárfás Elemér, care a rămas lângă episcopul Márton Áron. Împreună cu înaltul prelat – cu modestele lor mijloace – încercau să uşureze soarta minorităţii maghiare, dar, având în vedere situaţia creată, efortul lor era foarte limitat.
Era redactor sau colaborator la mai multe cotidiene şi buletine, de exemplu în perioada 1909–1914 este redactor şef la Vármegyei Híradó, apărut la Târnăveni; în intervalul 1932–1940 este fondator şi colaborator principal al cotidianului catolic Erdélyi Lapok (din 1936 sub titlul de Magyar Lapok). Articolele şi studiile sale au fost publicate în revista Magyar Kisebbség şi cotidianul Keleti Újság.
Este membru sau conducător al mai multor asociaţii, consilii și comitete ştiinţifice (de ex. membru în conducerea Academiei Catolice Transilvane, respectiv a Societăţii Pázmány, formate în cadrul Academiei; membru extern al Academiei Sfântul Ştefan; membru în Societatea Literară Ardeleană, respectiv în Societatea Kemény Zsigmond.
Datorită multiplei sale activităţi a avut parte deopotrivă de susţinători şi critici. În atmosfera politică tensionată din a doua parte a anilor ᾽30 a fost atacat din partea română şi cea maghiară: unii îl învinuiau de naţionalism şi iredentism, alţii îi cereau socoteală pentru liberalismul exacerat.
Era recunoscut pentru modestia, umilinţa, determinarea sa în slujba intereselor comunităţii, pentru spiritul său democratic. Era adeptul dialogului româno–maghiar încă dinainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, ca personalitate credincioasă a fost unul din reprezentanţii cei mai de seamă ale înnoirii catolicismului din epoca sa.
În anii ᾽20 e decorat cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer.
În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale a salvat mai mulţi evrei din ghetoul clujean, acţiune pentru care a fost nominalizat pentru diploma şi medalia Drept între popoare.
La sfârşitul războiului a încercat să se acomodeze la situaţia nou creată, a început să înveţe limba rusă, dar trebuia să se confrunte şi cu acuzaţiile născocite care i se aduceau. Moare la Bucureşti, răpus de boală.
După moartea sa familia se risipeşte: soţia cu fiica Ágnes şi fiul Tamás vor emigra în Brazilia, iar celălalt fiu, István se stabileşte la Budapesta.
A depus o activitate publicistică diversificată, din scrierile sale sunt de menționat următoarele:
Erdélyi problémák 1902–1923 [Probleme ardelene 1902–1923]. Cluj, 1923.
Bethlen Miklós kancellár 1642–1716 [(Cancelarul Bethlen Miklós 1642–1716]. Târnăveni, 1924.
Egyenes úton 1901–1926. Cikkgyűjtemény [Pe dumul cel drept 1901–1926. Culegere de articole]. Târnăveni, 1924.
Románia hitelszervezete s az erdélyi magyar pénzintézetek [Structura de creditare în România și institutele bancare maghiare din Ardeal]. Lugoj, 1924.
Supplex Libellus Valachorum. Târnăveni, 1929.
Gazdasági sérelmeink és kívánságaink. [Prejudiciile și doleanțele noastre economice] f. a.
5minut