În presa sportivă apare sub numele cu numele de Eduard Derzei. Provine dintr-o familie modestă: tatăl, Derzsi Béla, funcționar, mama Bokor Margit, casnică. Rămâne orfan de tată la vârsta de 9 ani, după primele două clase frecventate la Baraolt, va continua la Gimnaziul Romano-Catolic din Odorheiu Secuiesc, fiind bursier al bisericii. Dorința mamei era ca Derzsi Ede să devină preot, dar după naționalizarea școlilor confesionale din 1948, se va orienta spre sport. Statura sa excepțională – la vârsta de 16 ani avea deja 194 de cm – a contribuit în mare măsură la evoluția ulterioară a carierei sportive. În timpul liceului a fost atras de handbalul jucat în varianta cu 11 jucători, devenit un joc la modă, Derzsi evoluând pe post de portar; în timpul anilor de studii de la Brașov (cînd frecventa cursurile de electrotehnică ale școlii tehnice de metalurgie) a participat la concursuri de atletism, la probe de înălțime și de aruncarea greutății. Echipa Uniunii Sovietice de volei masculin (multiplă campioană europeană și mondială) a jucat un meci în deplasare la Brașov, iar impresiile culese din timpul partidei au reprezentat imboldul decisiv care l-a orientat spre acest sport.
După absolvirea școlii tehnice va fi repartizat la Combinatul Energetic nr. 3 din Bacău, unde în timpul liber joacă doar volei. Va fi remarcat la un meci de baraj pentru promovarea echipei băcăuane în divizia A. În octombrie 1954 e transferat la clubul Dinamo și e selecționat în reprezentativa națională unde va evolua timp de 15 ani ca om de bază.
Împreună cu echipa națională a obținut două medalii de argint la campionatele mondiale (Paris 1956, și Praga, 1966), respectiv două de bronz (Rio de Janeiro, 1960; Moscova, 1962).
Palmaresul e completat de succese continentale: un aur (1963, București) și două medalii de argint (București, 1955; Praga, 1958,), la ediția din 1967 a Campionatelor Europene (Istambul) a obținut locul cinci, la Universiada de la Sofia din 1961 va triumfa cu echipa României, iar la Jocurile Olimpice de la Tokio în 1964 se va situa pe locul patru. Această ultimă performanță era cea de care a fost extrem de mândru, considerând că orice sportiv visează la o participare olimpică. La nivelul competițiilor intercluburi a obținut cu Dinamo de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966 și 1967), iar în 1968 a cucerit medalia de argint.
Între timp a absolvit în 1963 Institutul de Educație Fizică și Sport din București, secția de antrenori volei. Între anii 1969 și 1971 a fost jucător-antrenor la echipa franceză Arago Club din Séte, conducându-și echipa în doar doi ani de la eșalonul secund la finala campionatului național. După revenirea în țară devine consilier metodic la Dinamo Brașov (1971–1973), apoi deține funcția de conducător tehnic și vicepreședinte al clubului sportiv până la pensionarea sa din 1988.
Ca recunoaștere a rezultatelor obținute va fi distins cu titlul de Maestru Emerit al Sportului (1963), a primit Ordinul Meritul Sportiv clasa III. Orașul natal i-a oferit în 1994 titlul de cetățean de onoare, în 1998 a fost distins la prima întâlnire mondială a starurilor Sportive de Peste Hotare, inițiată de Organizația Mondială a Maghiarilor.
Și-a însumat impresiile culese pe parcursul carierei sportive în cartea A labda kerek [Mingea e rotundă]. Előre Kiskönyvtár, Bukarest, 1975, un volum scris împreună cu soția sa, Mátray Erzsébet.
3minut