S-a născut la Budapesta cu numele de familie Singer; a preluat numele mamei sale (scriitoarea Bodor Klára). De la vârsta de șase ani până în anul 1983 trăiește și activează în România. Obține diploma de bacalaureat la liceul piarist din Timișoara în 1948. Este redactorul revistei școlare Gaudeamus, primul articol îi apare în 1946 în cotidianul local Szabad Szó. Studiile universitare începute la București la secția de filosofie–psihologie sunt terminate la Universitatea Bolyai din Cluj.
Cariera de ziarist debutează la cotidianul bucureștean Romániai Magyar Szó, apoi devine colaboratorul ziarului clujean Igazság.
Începând din 1951 este șef de rubrică la revista Utunk, între 1963–ianuarie 1967 fiind secretar general de redacție.
Într-un reportaj apărut în cotidianul Igazság își formulează concepția de viață astfel: „…cu timpul am constatat cu consternare: trebuie să grăiesc pe căi ocolite atât adevăr cât se poate rosti”. A creat un gen aparte în publicistică prin glosele sale denumite „manifeste lirice”, în care comenta chestiuni politice actuale. Volumele sale de publicistică apărute în această perioadă: Két arasszal az ég alatt [Cu două palme sub cer], (1961), Tengerpart az udvaron [Litoral în curte], (1964), Monológ zárójelben [Monolog între paranteze], (1971).
Debutează timpuriu și în calitate de poet, dar versurile sale vor apărea în volume doar în anii 1960 (Égetett agyag [Lut ars], 1961, A meztelen lány [Fata dezgolită], 1963). Este autorul unui roman (Svájci villa [Vilă elvețiană], 1981.)
În perioada 1967–1970 deține funcția de redactor șef al secției pentru naționalități din cadrul Editurii Literare. Începând din 1970 lucrează la Radioteleviziunea Română, fiind redactorul șef al emisiunilor pentru minorități. A reușit să confere un profil bine conturat și o structură solidă emisiunilor difuzate în limbile minorităților maghiară și germană. Sub conducerea sa emisiunea de luni devenise un reper esențial, cu producții de teatru tv, popularizarea unor opere literare, incluzând elevi și studenți în proiectele editoriale. Va renunța la funcția de redactor șef în 1979, continuându-și activitatea gazetărească în calitate de colaborator al cotidianului Előre.
Între 1956–1983 traduce în mod regulat din scriitori și poeți români. În interpretarea sa au apărut mai multe creații semnate de G. Iuteş, C. Petrescu, T. Mazilu, T. Buşecan, R. Luca, Pop Simion, L. Fulga, D. Săraru.
În 1983 pleacă la Budapesta pentru tratament, își prelungește succesiv permisul de ședere, după care rămâne definitiv în Ungaria. Devine colaboratorul ziarului Magyar Nemzet, începând din această perioadă va publica sub pseudonimul Diurnus. A depus eforturi însemnate în presă și în viața publică pentru a milita în favoarea comunității maghiare din România, semnând numeroase articole demascatoare la adresa dictaturii ceaușiste.
Devenise publicistul preferat al intelectualității perioadei de dinaintea tranziției din Ungaria, semnând aproape trei mii de articole cu pseudonimul Diurnus. A recurs la această metodă de „camuflaj” pentru a-și proteja fiica rămasă la București de atrocitățile puterii. Eliberat de presiunea politicii naționale românești, devine un critic al situației socio-politice ungare, abordând subiecte tabu ale vieții publice budapestane. Din 1991 este redactorul cotidianului Népszabadság unde va publica zilnic note și foiletoane. În această perioadă apar volumele: Apám könyve, avagy haldoklás anyanyelven [Cartea tatălui meu, sau agonie în limba maternă] (1986), Az olvasás ihlete. Irodalmi napló [Inspirația lecturii. Jurnal literar] (1988), Hazába kiáltott szó. Irodalmi és közírói tárcák [Glasul ce strigă în țară. Foiletoane literare și publicistice] (1989), Hogyan kell kastélyt építeni? Három kisregény [Cum să construiești un castel? Trei microromane] (1989), A hisztéria szükségállapota. Kellemetlen kézikönyv Romániáról [Starea de asediu a isteriei. Manual dezagreabil despre România] (1990), Erdélyi portrék [Portrete ardelenești] (1991), A kíváncsiság mestersége [Meseria curiozității] (1999), Búcsúlevél nincs [Fără scrisoare de adio] (2006).
După schimbarea de regim – odată cu apariția unor tendințe mai radicale – va deveni ținta unor atacuri antisemite tot mai frecvente. În 1993 suferă un accident rutier, după care își sistează rubrica.
Pentru opera sa a fost distins printre altele cu premiul Stiloul de Aur (1996), Premiul Memorial Joseph Pulitzer (1999), Ordinul de Merit al Republicii Ungare în grad de ofițer (1998).
Két arasszal az ég alatt [Cu două palme sub cer]. Poezii. București, 1961.
Tengerpart az udvaron [Litoral în curte]. Reportaje. 1964.
Add magad hozzá a világhoz [Adaugă-te la lume]. 1975.
Svájci villa [Vilă elvețiană]. Roman. București, 1981.
Apám könyve, avagy haldoklás anyanyelven [Cartea tatălui meu, sau agonie în limba maternă]. Budapesta, 1986.
Az olvasás ihlete. Irodalmi napló [Inspirația lecturii. Jurnal literar]. Budapesta, 1988.
Hazába kiáltott szó. Irodalmi és közírói tárcák [Glasul ce strigă în țară. Foiletoane literare și publicistice]. Budapesta, 1989.
Hogyan kell kastélyt építeni? Három kisregény [Cum să construiești un castel? Trei romane scurte]. Budapesta, 1989.
A hisztéria szükségállapota. Kellemetlen kézikönyv Romániáról [Starea de asediu a isteriei. Manual dezagreabil despre România]. Budapesta, 1990.
Erdélyi portrék [Portrete ardelenești]. Budapesta, 1991.
A kíváncsiság mestersége [Meseria curiozității]. Budapesta, 1999.
Búcsúlevél nincs [Fără scrisoare de adio]. Budapest, 2006.
RoMIL
Joób Sándor: Elhunyt Bodor Pál, Diurnus. (index.hu)
Nem kértek bocsánatot Bodor Páltól. Népszava.
Zöldi László: Sorsából nem vándorolhat ki az ember. Jelen, 2004. 1. sz.
5minut