Noi, secuii și prietenii noștri români –în dialog cu Sabin Gherman
I-am cerut interlocutorului nostru să se prezinte.
”În primul rând sunt jurnalist, primul autor al unui studiu care face propuneri de reorganizare în cadrul Uniunii Europene, Liga Transilvania-Banat, fondatorul primului partid care și-a propus să reunească românii adepți ai ideologiei regionale și ai Transilvaniei (în 2003 organizația a fost interzisă), promovator și susținător al diversității transilvane, unde toată lumea se simte bine și se respectă reciproc salutând cu aceeași bucurie, fiecare în limba sa maternă – Bună ziua!, Guten tag! sau Jó napot!”
– Familia d-voastră are rădăcini la Zau de Câmpie? Ați învățat limba maghiară?
– Mama mea a fost asistentă medicală, tatăl meu a lucrat ca inspector financiar. Am trăit în condiții relativ modeste, dar cinstit. Ei au rădăcini în Zau de Câmpie, strămoșii lor au locuit tot acolo. Am învățat puțin limba maghiară, pentru că, în mod ciudat, părinții prietenilor mei maghiari îmi cereau să vorbim între noi în limba română, ca să exerseze limba, încât să nu aibă probleme de exprimare la școală. Prin urmare, cunoștințele mele de limba maghiară sunt minime, dar consătenii mei și cei din generația mea vorbesc foarte bine limba română. Avantajul era că eu vorbeam despre Meșterul Manole, iar el despre Kőműves Kelemen. Cred că acest schimb de informații culturale, cărțile pe care le citeam împreună cu mare interes, au fost foarte importante pentru noi. Petreceam revelioanele împreună și tot împreună mergeam la stropit fetele de Paști. Desfăceam șampania de două ori, iar pe fete tot de două ori le stropeam. Eram împreună. Era tot ce conta.
– Ce speranțe v-ați făcut la schimbarea regimului din 1989?
– Am pornit cu foarte multe speranțe în lumea nouă. Am fost naiv, dar această naivitate este de înțeles, poate fi explicată de condițiile care erau până atunci, în acea lume închisă de dinainte de 1989.
– Când v-ați decis să continuați studiile, nu ați ales Clujul. De ce? Din spirit de aventură v-ați dus în Oltenia?
– Da, din spirit de aventură, până atunci nu fusesem niciodată la Craiova. Am plecat pentru un anumit profesor, îl cunoșteam pe Aurelian Popescu, era etnograf și preda folcloristică la Universitate. A solidarizat, la vremea ceea, cu Revoluția Ungară din 1956, a participat la o comemorare la Putna pentru care a fost apoi persecutat, condamnat și a petrecut șase ani în închisoare. Pentru el am mers să studiez acolo, și am fost surprins de cât de deschis a vorbit despre anii petrecuți în închisoare. Nu am regretat deloc, deoarece datorită acestor povești am înțeles cum se naște și ce înseamnă cu adevărat dorința de libertate în povestirile despre lipsa de libertate.
– În 1998 ați scris manifestul ”M-am săturat de România”. A fost o inspirație de moment sau a fost pregătită anterior?
– Mă săturasem de faptul că Bucureștiul a folosit în mod constant un buget pe care toate județele din Transilvania nu îl aveau niciodată împreună. Când am scris despre transformarea conducerii centralizate, m-am gândit la reformele economice și administrative. De asemenea, ei nu au vrut să înțeleagă, iar la București nici acum nu își dau seama că nu de acolo trebuie adoptate nici legile care vizează situația minorităților, pentru că, în realitate, minoritățile știu cel mai bine cu ce probleme se confruntă, care sunt deficiențele și care sunt prioritățile în localitățile în care trăiesc. Și când vorbesc despre minorități, aș prefera să nu pronunț acest cuvânt, deoarece în Transilvania există comunități naționale. Am fost împreună de o mie de ani și nu este corect să înlocuim faptele concrete cu statistici.
– D-voastră sunteți un susținător al regionalismului, al regiunilor formate în procesele istorice și culturale. Aveți adepți ai acestei ideologii?
– Am gândit Liga Banat – Transilvania ca un partid pentru cei care susțin ideea împărțirii pe regiuni. Români, maghiari, germani, cu toții au simpatizat cu această idee, însă în baza articolului 1 din Constituție, am fost scoși în afara legii. Acest articol este mai presus de orice și are un rol decisiv, fiind o scuză bună pentru a nu se face nimic la nivelul economiei, administrației publice, culturii sau agriculturii … Tot mai mulți îmi cer să înființăm un partid transilvan, dar, de exemplu, văzând modelul slovac și evenimentele din jurul partidului mixt din Slovacia, mă determină să renunț la această idee. Dacă am înființa o mișcare comună, aici, în Transilvania, atunci aceasta ar trebui să se bazeze pe niște acorduri care, ulterior, să nu facă obiectul niciunei negocieri, indiferent de conjunctură sau de influență. Fondatorii mișcării din Slovacia nu au stabilit de la început acest aspect, iar acum sunt priviți cu suspiciune în Transilvania. Eu sunt sceptic în privința partidului mixt din Slovacia. Cred că va veni momentul în care vom fi nevoiți să facem acest lucru, deoarece pot apărea mișcări profunde, în urma cărora trecutul nostru istoric să ne oblige la un viitor comun.
– În acest an românii sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire. Pentru d-voastră este important acest moment?
– Centenarul ar fi cu adevărat important dacă ar include și un bilanț. Ce am realizat după 1918? Am dezvoltat sau am distrus țara? Transilvania, Banatul, Bucovina și – să menționăm aici și Moldova – trăiesc mai bine acum sau mai rău? Construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost demarată în 1924, dar nu este gata nici astăzi. Nu a fost construită nici până în prezent o cale ferată prin Munții Buzăului, deși decizia în acest sens a fost luată în 1919. Despre autostrăzi a început să se vorbească din 1938. Și unde sunt marile proiecte pentru următorii 100 de ani? Oare am înțeles ceva din integrarea în UE, din procesul globalizare? Suntem oare conștienți de provocările și contradicțiile, de altfel, evidente? Acestea sunt întrebări la care ar trebui să răspundem cel puțin o dată la 100 de ani. Pentru mine sărbătorirea Centenarului nu înseamnă să aduc din nou injurii repetate maghiarilor. Cel mai corect mod de aniversa și cel mai important ar fi să faci un bilanț al acțiunilor tale de până atunci, și nu cantitatea de mâncare gratuită pe care poți să o consumi la 1 Decembrie.
– O parte a mass-media românească centrală și locală vorbește mereu despre o amenințare maghiară …
– Despre ce fel de iredentism vorbim? Cine sunt cei care scriu astfel de aberații? Cei care promovează aderarea Moldovei la România? Cred că va fi bine dacă aici am menționa contradicțiile identității românești provenite din operele lui Iorga și Brătianu: pe de o parte, ne plângem de cât de mult am suferit sub dominația „străină”, pe de altă parte ne lăudăm de câte ori i-am distrus în războaie … Mulți oameni acuză UDMR pentru că susține folosirea inscripțiilor bilingve pentru denumirile străzilor și localităților, dar uită că Maniu a vorbit în limba română în Parlamentul de la Budapesta și că bancnotele din perioada Monarhiei Austro-ungare erau inscripționate și în limba română. Ei uită că Hunyadi János / Iancu de Hunedoara era cel mai bogat om din regatul ungar. Nu se menționează niciodată faptul că nici Gheorghe Doja, nici Budai Nagy Antal nu erau români. Nu se laudă nici cu faptul că în România, Răscoala de la 1907 a izbucnit pentru că oamenii se săturaseră de condițiile de evul mediu. Să îi lăsăm pe acești naționaliști să se scalde în ignoranța lor. Să îi lăsăm să susțină că dacii au inventat electricitatea și că în adâncurile Munților Bucegi stau ascunse energii extraterestre..
– Au fost câțiva care au salutat afirmația premierului, când acesta amenința secuii cu spânzurătoarea
– Să presupunem că Viktor Orbán ar fi spus acest lucru la Micherechi sau la Gyula când a văzut arborate steagurile românești. Ce isterie ar fi fost în rândul conducerii românești! Diversitatea nu este un cuvânt simplu care se învață din dicționarul explicativ și care este repetat la televizor, la radio; trebuie să simți cu fiecare celulă a ființei tale, în fiecare moment al vieții tale, că toate culturile sunt egale și că toți oamenii sunt egali, indiferent de limba pe care o vorbesc. Și dacă nu poți înțelege și aplica acest principiu, atunci ești un analfabet.
– Astăzi, o parte din presa românească promovează o atitudine similară cu cea de pe stadioanele de fotbal. Este în regulă să dai frâu liber urii, fără nicio limită?
– Nimeni nu este responsabil pentru aceste lucruri. Și tot mai mult, „ultrașii de pe stadioane” vor fi cei care vor ieși în prim plan. Există moguli de presă în țară care ascund schelete în dulapurile lor și se tem ca la televizor să nu se vorbească despre abuzurile celor aflați la putere. Sunt de-a dreptul ridicoli cum reproșează frecvent faptul că nu ești suficient de naționalist, pentru că se apropie Centenarul și nu se poate permite ”ungurilor” să se dea importanți cu toată cultura lor.
– Mai nou, emisiunile d-voastră sunt difuzate în reluare, deși în țară, atmosfera de animozitate este tot mai prezentă. Care credeți că este cauza?
– Nu vreau să caut neapărat explicații. Planul meu este să înființez un studio pentru transmisii pe Facebook, unde încă mai există o lume liberă. Îmi voi relua emisiunile din acest studio, și, împreună cu câțiva dintre prietenii mei, vom face ceea ce nu ne-a fost permis în altă parte. Echipamentul a sosit, pregătim acum studioul, vom reveni în curând cu transmisiuni în direct.
– Ce credeți despre adevărata regionalizare? Vă puteți imagina și conturul Ținutului Secuiesc? Vă deranjează steagul secuiesc? Cum îi vedeți pe secuii de astăzi, pe maghiarii din Transilvania?
– Împărțirea pe regiuni trebuie să se bazeze pe nevoile comunităților. Mie sau unui ardelean nu îmi poate spune nimeni că sunt ….nord-vestic. Aceste regiuni tradiționale se bazează pe fundamente istorice precise și, indiferent de regimul sub care au fost obligați să trăiască, au contribuit în mare măsură la faptul ca noi să avem astăzi sărbătorile noastre, o cultură națională. Dacă nu înțelegem că o biserică fortăreață săsească, ceramica de Corund sau de Horezu sunt valori comune și scopul nostru comun trebuie să fie grija noastră, a tuturor, față de acestea, și după alți o sută de ani, ne vom uita cu aceeași ură unul la celălalt, spre marea satisfacție a politicienilor. În ceea ce privește Ținutul Secuiesc, am un sentiment de déja-vu: Iorga a publicat la acea vreme un jurnal numit Săcuimea (Székelység), în care a afirmat că acest grup de oameni era alcătuit din români care și-au pierdut identitatea; liderii politici de astăzi devin isterici când aud pe cineva amintind de Ținutul Secuiesc, ca și cum această regiune ar fi o zonă interzisă. Cu toate acestea, Ținutul Secuiesc există, la fel și oamenii care trăiesc acolo și care au dreptul să își folosească și să-și respecte simbolurile naționale. Dacă guvernul român ar fi suficient de inteligent, ar trebui să se laude cu istoria medievală extraordinară a secuilor, cu scrierea cuneiformă, cu cozonacul secuiesc, cu Kőrösi Csoma Sándor și cu multe alte valori. Acest lucru ar genera înțelegere și respect reciproc, nu o continuă luptă politică. Am ajuns ca Prințul Charles să îi aprecieze mai mult pe secui decât orice politician român …
– Mai aveți speranțe acum, în noul mileniu?
– Nu trăiesc fără speranță, dar sunt îngrijorat când văd că niciunul dintre cei doi copii ai mei nu vrea să trăiască în această țară. Ei studiază limbi străine, inclusiv japoneza, și își doresc foarte mult să plece de aici, deși unul este abia în clasa a cincea și celălalt în clasa a opta. Ce le pot spune? Că va fi mai bine cândva? Mi-am imaginat acest lucru și acum douăzeci și opt de ani. Le place Transilvania și Moldova, sunt impresionați de Ținutul Secuiesc și de Bucovina, dar știu deja că vor pleca de aici. Nu se poate trăi din admirarea peisajelor frumoase, ascultând colinda și molfăind cozonacul secuiesc. Ei își doresc mai mult decât doream noi la vârsta lor și sunt mult mai determinați, își doresc să trăiască într-o societate în care fiecare om care muncește cinstit este respectat și apreciat. În zadar le spun că Transilvania este un loc binecuvântat, dacă ei nu își doresc ca săptămânal să iasă în stradă la manifestații împotriva unui guvern de incompetenți. Nu mai cred ce le spun eu. Deci dacă așa se va întâmpla, eu voi rămâne ultimul în Transilvania, să fie cineva care să stingă lumina. Însă, dacă printr-un miracol, maghiarii și românii de aici vor înțelege că există lucruri care nu îi separă, ci îi unesc ”pentru totdeauna”, atunci dorințele lor se vor putea împlini în acest loc numit Transilvania, Erdély sau Siebenbürgen.
Sursa: Hargita Népe